Ideile sunt aici, iar inițiativa mai încolo…

Cum fiecare articol pe care l-am scris începe cu o idee care mi-a năzărit de te miri pe unde am auzit sau văzut, ăsta e ceva mai diferit.

Și spun asta pentru că de ceva timp nu am mai scris. Nu pot să dau vina pe inspirație că nu am mai avut, probabil dacă rămâneam fără inspirație îmi pierdeam toată energia. Nu. Mai degrabă m-am concentrat pe alte lucruri din viața mea.

gânduri despre plăcere.

Vezi tu, poate o să sune mai mult a monolog intern articolul ăsta, decât ceva care să te ajute pe tine într-un fel sau altul. Doar că îmi permit să îmi dau cu părerea despre faptul că și tu, ca și mine, am trecut printr-o perioadă parcă prea complicată. S-au întâmplat atât de multe pe toate planurile încât ai uitat să te bucuri de lucrurile care, ei bine, îți aduc plăcerea în viață. Spunea odată acum mult timp, un nene din școala veche a filosofiei – Epicur că ,,Scopul tuturor acțiunilor noastre este în general plăcerea.” deci cumva facem tot ce ni se pare nouă potrivit în momentul respectiv? Probabil că da sau probabil că nu. Oricum nenea vorbește foarte interesant despre plăcere în general în viața unui om. 

Revenind la oile mele, scriu deci din plăcere. Scriu pentru că mă relaxează, scriu pentru că îmi place sentimentul pe care îl am când oamenii îmi citesc articolele. Scriu pentru n motive. Problema cu mine e că uneori nu îmi duc ideile la bun sfârșit. Încep și scriu despre orice îmi trece prin cap și cam atât… Încep o carte și o uit pe raft pentru că nu mă mai atrage. Încep un gând să mă apuc de un sport și cam atât… Multe dintre gândurile pe care noi le avem le ținem blocate pentru n motive sau pur și simplu că nu suntem capabili să le ducem la bun sfârșit. E interesant faptul că există atât de mulți tineri pe care i-am cunoscut și au idei poate chiar antreprenoriale care ar rupe gura târgului dacă ar ieși pe piață, doar că se blochează undeva. 

Între a gândi și a face e cale scurtă. Mai știti povestea mea cu blogul? Aveam ideea de mai bine de 4 ani, cam de prin liceu, însă niciodată nu am luat inițiativă în a o pune în practică pentru că mă consideram poate o idee nepregătit. Existau cu singuranță multe incertitudini, însă când oamenii potriviți care să ne susține sunt în momentul potrivit acolo, luăm imediat decizia de a face orice ne trece prin cap. Contemplăm mai mult cu fricile pe care le avem decât cu ideile noastre. Ajungem să ne lăsați purtați de o teamă de a nu face anumite lucruri pentru că s-ar putea întâmpla ceva. Uite, eu am o oarecare teamă de înălțime, spun oarecare pentru că prefer să mă simt în siguranță dacă sunt undeva în aer. Vara asta mulțumită prietenei mele mi-am învins teama asta când am zburat amândoi pentru prima dată cu avionul și am făcut parasailing. Vezi cum dacă există oamenii potriviți lângă tine ai și șansa să mergi mai departe cu orice idee pe care o ai în cap?

Multe dintre lucrurile pe care le punem pe pauză nu se datorează faptului că nu mai găsim o plăcere în a face acel lucru. Dimpotrivă, mutarea concentrării pe un alt subiect e problema. Vezi tu, noi ca oameni nu suntem făcuți să ne bucurăm de un lucru prea mult, atunci când găsim o altă activitate care ne trezește interesul, tindem să alocăm mai mult interes acolo. Dar e bine? Tu decizi. Nu ar trebui nimeni să îți spună dacă e bine sau nu ce faci, tu ești practic singurul responsabil de deciziile pe care le iei. Încearcă totuși să ții cont de lucrurile care în viață îți aduc plăcere. De ce? Asta ne diferențiază de majoritatea populației. Sunt cu adevărat puține lucruri pe care le poți spune despre tine ca fiind doar ale tale.

De la a spune la a face e cale tare lungă și eu o știu.

Sunt multe și am idei nenumărate pe care doar le las într-un sertar pentru că fiecare lucru de care mă apuc trebuie să aibă o pauză la un anumit punct. De ce? Nu știu, cred că obosesc să mă încarc cu te miri ce idee de care efectiv devin obsedat. Atunci când am ceva care îmi atrage atenția devin obsedat de a face acel lucru cât mai bine, așa fac când descopăr ceva nou. Trec imediat la respectiva activitate fără poate să o fi încheiat pe cea de dinainte. Știu că nu e bine să fac lucrurile așa și totuși o fac. Adesea când scriu îmi trec o grămadă de lucruri prin cap, sar de la o idee la asta, încerc să o păstrez pe cea inițială și cumva e bine că fac așa pentru că îmi pun ordine în idei.

Ce vreau să zic în tot monologul ăsta care nu prea e monolog e că ar trebui să te bucuri din toată inima de lucrurile tale. De lucrurile care te fac pe tine, ei bine, tu. De ce să faci lucrurile pe care alții vor să le faci? Ajută-te pe tine să fii tu. No Gary Vaynerchuk or Tony Robbins bullshit. Sunt câțiva băieți mult mai deștepți pe care îi poți citi, iar despre descoperirea lucrurilor care te fac pe tine – tu, probabil cu timpul (glumesc). Alt bullshit și ăsta cu timpul. ÎNCEARCĂ. De unde să știi că îți place dacă nu o faci? Vei rămâne mereu cu presupunerea că timpul îți va arăta la ce ești bun?

Să fim serioși. 

Nu încerc să fiu nici pe departe motivațional și să încerc să te fac să îți găsești scopul în viață după ce citești articolul ăsta. Încerc doar să te fac să te gândești că lucrurile care îți creează o plăcere sunt poate lucrurile pe care trebuie să le faci mai mult. Ori să le faci din când în când pentru a nu uita cine ești. Crede-mă că într-o lume a inteligenței artificiale e important să rămânem oameni. Să știm care sunt lucrurile care ne fac unici și autentici.

Bucură-te. Aici devin filosof.

Probabil prin faptul că ai ajuns până aici ți-am trezit cu ceva interesul și îți mulțumesc pentru asta. Suportul pentru orice persoană și în orice fel contează enorm. Așa cum spuneam, bucură-te. A te bucura de lucrurile care te fac fericit, care îți aduc plăcerea în viață sunt cele care contează. Fie că e vorba de a scrie despre ceva ce îți trece prin cap într-o dimineață dupa câteva luni de zile, fie că e vorba despre orice altceva ai tu în cap. Fie că îți place să cânți, a avea momente în care te bucuri de ideile tale și găsești o plăcere în a face asta valorifică cât poți de mult.

Materializarea ideilor tale înseamnă de fapt să iei inițiativă, căci altfel nu vor rămâne decât niște idei. Idei din care poate vei simți o oarecare plăcere. Sau nu. Dacă nu încerci nu ai de unde să știi, iar renunțarea la autenticitate dată de distanțarea de sine și implicit de plăcere poate fi ceva dureros. Îndepărtarea sinelui poate însemna neacceptarea ideilor ca fiind proprii, iar nesiguranța de sine și de propriile puteri să fie instrumentul prin care tu pierzi ca om.

Un ultim îndepmn de la un stăin. Filosofează cu tine. Pe bune, încearcă să găsești câteva idei care îți aduc o stare generală de plăcere, nu vorbim de ideile care îți creează o obsesie în a le duce la bun sfârșit, dar idei care te încearcă pe tine ca om să fii diferit. Odată ce le găsești, contemplează cu ele și încearcă măcar să le pui în practică.

Ține minte, 1% în fiecare zi tot înseamnă 365% mai bun la sfârșitul anului.

C.P.🧐

Problema unei singure perspective

O singură perspectivă nu a fost niciodată suficientă. Adesea când vorbim despre conflictele din viața noastră de zi cu zi, despre neînțelegerile din noi ca oameni că sunt la birou sau la facultate în relația cu profesorii e vorba de fapt de o direcție unilaterală a perspectivelor.

Vezi tu, atunci când avem un conflict indiferent de natura lui tindem să fim defensivi sau să avem o oarecare grijă ca noi să ieșim bine din asta. Nu e treaba mea să îți spun dacă e bine sau nu cum reacționezi. Treaba mea e să îmi dau cu părerea despre modul cum dacă nu ne uităm și la părerea celui cu care avem conflictul se poate întoarce asupra noastră.

Băi, chiar e sănătos să te gândești dacă chiar ai greșit sau nu. Presupunând faptul că deja nu mai ești la vârsta la care să te comporți ca un copil, poate nu înțeleg eu suficient de bine, dar care e rezultatul final cu care rămâi tu în urma conflictului? Te simți mai câștigat cu ceva? Ah, îți e hrănit orgoliul de băiat mare? Dacă totul s-ar rezuma la cine știe să muște mai bine mulți dintre cei care au afaceri bune și sunt introvertiți ori nu iau parte la conflicte ar avea de pierdut. Mult. Probabil tot.

Plec de la prezumția că toți în discuțiile pe care le purtăm suntem asumați, iar asumarea poate salva puțin din conflicte. Până la un punct. Căci în viață nu toată lumea știe să comunice, iar comunicarea ca abilitate de viață poate fi de multe ori mai importantă decât modul în care vinzi sau lucrezi într-o echipă.


o problemă nu e o problemă până nu o facem noi să fie.

Atunci când se generează o situație problematică din anume aspecte avem impresia că e din vina altora. Niciodată din vina noastră. Faptul că în majoritatea situațiilor de genul vedem o problemă mai degrabă la altul nu la noi, poate că ține și de modul în care societatea ne-a crescut ca oameni.

Albert Einstein

“We can not solve our problems with the same level of thinking that created them”

E chiar bun citatul ăsta. Ține de fapt de mentalitate noastră cum ne raportăm în prezent la lucrurile care ne cauzează disconfort. Mai mult decât atât, dacă noi ne rezolvăm problemele printr-un mod diferit de gândire oare ne afectează pe termen lung? Adică gândim într-un mod care să nu fie benefic pentru noi? Uite, eu merg mult în viață pe premiza că fiecare dintre noi poate greși, iar modul în care reacționăm la greșelile pe care le facem ne definește. Așa că aleg de multe ori să fiu imparțial ori chiar să rezolv dacă se poate rezolva ceva.

Ok, poate că există probleme pe care le rezolvăm cu greu, dar le rezolvăm. Modul probabil cel mai eficient prin care să o facem e prin a discuta. Aici intervine o problemă. Căci să discuți cu cineva pe care nu-l suporți, iar perspectivele lui sau ei sunt contrar ale tale îți revine cumva moral să acționezi așa cum simți tu că trebuie. La sfârșitul zilei asumarea e mai importantă decât orgoliul peste care poți să treci.


Mereu mi-a plăcut ca oamenii din jurul meu să nu fie condiționați de o singură perspectivă. Am apreciat de fiecare dată când am văzut că încearcă să înțeleagă și să treacă peste. Așa cum spuneam, tot ce contează e să ne rezolvăm problemele dacă putem, dacă nu, măcar să ni le asumăm.

Căci fericirea și sănătatea noastră trebuie să nu depindă de probleme de zi cu zi, iar problema unei singure perspective ține doar de noi și de raportarea noastră la situația problemă.

C.P.🧐

Ultimele de pe blog

Romantismul e de kkt

Odată cu romantismul au început să apară și problemele. Am început să credem din ce în ce mai mult că există o persoană ideală pentru noi. O jumătate care deține puteri asupra noastră.

De ce este important să ai valori și credințe personale?

Până la urmă ce ne diferențiază de restul? În ultima vreme am început să îmi pun din ce în ce mai multe întrebări despre modul în care noi ca indivizi suntem diferiți. Despre cum și ce ne face pe noi unici. Acum câteva luni citeam o lucrare a lui Cioran – ,,Cartea amăgirilor” în care vorbea puțin despre unicitate:

emil Cioran

De când viaţa a vrut să fie mai mult decât simplă potenţialitate şi s-a actualizat în indivizi, de atunci s-a născut teama de unicitate şi frica de a fi singur, iar dorinţa fiinţei individuale de a depăşi acest blestemat proces nu exprimă decât fuga de singurătate, de singurătatea metafizică.

Ok, da, pot înțelege că e vorba despre o chestie mai degrabă filosofică fără prea mult sprecific în esența ei. Atât că ce mi se pare interesant e faptul că atunci când vorbim despre lucrurile care pe noi ne fac diferiți parcă o faci cu o oarecare teamă. Poate de a nu fi judecat, poate de a nu arăta aroganță în fața celorlalți, însă pentru oricare ar fi motivul cred că ar trebui să știi bine la ce ești bun și ce te face unic în societate.

Suntem o generație care vrea să fie ca X ca Y, dar ca noi când? Noi când suntem versiunile noastre? Avem atâtea exemple pe care le urmăm pentru ce? Știu faptul că mulți tineri (de parcă eu sunt cine știe ce bătrân) tind către a avea o avere ca a lui Jeff Bezos, afaceri ca ale lui Elon Musk și așa mai departe. Ok, poate că m-am dus prea departe. Ce zici de… Ah, n-am un model bun de dat. În fine, ai înțeles ideea, vrei să te faci fotbalist probabil visezi să ajungi ca Mbappe. Aici văd eu de fapt problema. Visezi să ajungi ca el nu să joci împotriva lui sau cu el. Am ajuns să fim atât de ahtiați după a fi ca X sau ca Y încât uităm de lucrurile care ne fac pe noi să fim diferiți de ei.

Corectează-mă dacă greșesc.

Mai cred o chestie și pe bună dreptate. Societatea are nevoie de oameni diferiți. Cine să facă diferența dacă nu tu? Îmi place să cred că până în momentul în care îți dai seama de tot ce se întâmplă în jurul tău trăiești într-o iluzie. O iluzie care te oprește din a merge mai departe, din a avea succesul pe care ți-l dorești, din a face lucrurile pe care ți le dorești. A trăi în iluzia că doar printr-un follow pe instagramul lui Elon Musk vei ajunge ca el fără să pui osul la treabă e absurd… câte să facă și legea atracției? Nu e chiar făcătoare de minuni.


Uite de ce cred eu că e important să avem valori și credințe în viața noastră. Știm deja faptul că pe parcursul vieții noastre până în momentul prezent am trecut printr-o serie de întâmplări fericite sau mai puțin fericite. Totalitatea momentelor, experiențelor, acțiunilor pe care noi le trăim sau le-am trăit ne definesc pe noi ca indivizi. Odată ce tu ai ceva în care chiar crezi rezultatele nu vor întârzia să apară. Fie că vorbim de valori personale, de etică sau de ce fel vrei tu, faptul că nu vei trece niciodată peste principiile tale de viață e un lucru mare.

Vorbesc mult despre faptul că e important să îți cunoști valorile, dar dacă nu îți e ușor să le identifici ce faci? Întrebi prietenii? Întrebi cunoscuți? Ce rost are atât timp cât sunt valorile și principiile tale? Gândește-te așa. Dacă tu nu crezi în competențele tale cine să o facă?


Exercițiu de ce vrei tu. poate de moralitate.

Uite. Imaginează-te în postura unui job pe care nu ți-l dorești atât de mult. Acolo vei avea un salariu mult peste media pieței, dar nimic mai mult. Ba chiar va fi împotriva valorilor și principiilor tale. Așa că vei ajunge la o dilemă. Una în care ești pus să alegi între a fi nefericit într-o situație în care totul e peste așteptările materiale sau una în care ești mai puternic decât dorința materială și alegi să nu faci nimic mai mult pe domeniul respectiv pentru că e împotriva a tot ce crezi tu.

Cam așa funcționează. Mă gândesc că de cele mai multe ori să mergi peste valorile, principiile, credințele tale e un lucru amoral pentru tine. Un lucru în care tu te pierzi pe tine. Îți piezi practic toată autenticitatea odată ce renunți la lucrurile pe care tu chiar le crezi. Poate mă repet, însă când ne oprim din a fi altcineva și începem să fim noi?


Un vis din copilărie?

Societatea prin natura ei ne împinge să fim ca cineva. Mai mult decât atât reclamele marilor branduri te încurajează să cumperi un produs nu pentru că ai nevoie de el ci pentru că doar cu acel produs poți ajunge ca tipul sau tipa din reclamă. Orientarea brandurilor ar trebui să fie mai degrabă către clienți nu către companie, dar asta e altă discuție.

Vezi tu, mi se pare o mentalitate vestică treaba cu a avea un rol de urmat încă din copilărie. Dacă ne uităm puțin la modul în care sunt crescuți cei din Orientul Mijlociu acolo nu există ideea de a deveni la fel ca cineva. Până și în totalitatea credințelor popoarelor de acolo e despre îmbunătățirea constantă a lucrurilor ce țin de tine.


Cum îți dai seama care sunt valorile tale?

O să îți las o listă de tool-uri pe care le poți folosi pentru a înțelege care sunt valorile tale. Ține minte faptul că ele nu determină neapărat cu o precizie ridicată, însă tot ce contează la sfârșitul zilei e ca tu să realizezi care sunt ele:

Chiar dacă sunt teste de personalitate 2 dintre ele, te vor ajuta cu siguranță să înțelegi ceva mai mult despre tine.

C.P.🧐

Romantismul e de kkt

Odată cu romantismul au început să apară și problemele. Am început să credem din ce în ce mai mult că există o persoană ideală pentru noi. O jumătate care deține puteri asupra noastră. M-am gândit că ar fi un subiect interesant de abordat după ce am văzut un clip pe YouTube cu Alain de Botton în care vorbea despre iubire.


Motivele pentru care facem cadouri

Azi e o zi despre dragoste. Bărbații se dau peste cap să găsească un cadou pentru iubitele lor: cumpără flori, bomboane, tot felul de mici atenții pentru că e 14 februarie. Dar te-ai gândit vreodată că e greșit? Nu zic că e greșit să surprinzi persoana din viața ta, dar faptul că o faci cu un anumit scop. Adică de ce ar trebui să-i cumperi flori și chestii doar la aniversări sau sărbători? Când a fost ultima dată când ai surprins-o, cumetre, cu ceva spontan? Băi, de aici mi se pare că pleacă problema. Suntem adesea preocupați de găsirea unui motiv pentru care să fac lucrurile. O fac pentru că e ziua noastră, o fac pentru că au trecut 3 săptămâni de la nu știu ce, o fac pentru că mâine se împlinesc 2 săptămâni de ,,neceartă”. Implicit găsirea unor motive pentru care să surprinzi pe cineva mi se pare că nu duce la nimic, adică clar se bucură, dar de ce să nu o bucuri mai des cu chestii mici?

Am ajuns mi se pare să ne concentrăm până și în relațiile interumane pe atingerea obiectivelor când de fapt nu e despre asta. Nu ar trebui să avem din punctul meu de vedere un motiv pentru care facem cadouri persoanelor din jurul nostru. Gândește-te puțin la tine dacă de exemplu ai primi fără un motiv un cadou, o carte să zicem, de la un prieten nu te-ai bucura? Eu cel puțin mă gândesc că atunci când primim lucruri de genul sau avem parte de momente așa în viața noastră tindem să ne conectăm mai mult cu persoanele respective.


Poate te întrebi ce legătură au motivele pentru care facem cadouri cu topicul în sine despre romantism. Voiam să fac o introducere despre cum văd că a ajuns să fie înțeles romantismul contemporan. Pe lângă faptul că societatea și industra media promovează o imagine falsă a cuplului ideal, al perfectului în relație, mi se pare că romantismul e cea mai mare prostie și poate cel mai mare rău pe care iubirea l-a întâlnit.

O să înțelegi ce vreau să zic imediat.

Iubirea prin natura ei a fost afectată de curentul romantic din istorie. De-a lungul timpului am observat cum pe rând în iubire apare ,,jumătatea” care îți rezolvă toate problemele existențiale. Cum ,,jumatatea ta” vine cu un atât de mare aport în viața ta încât tu nu trebuie să faci nimic pentru a evolua, a crește împreună. Nu, nu e despre asta în romantism.


Cum a stricat romantismul iubirea?

Minte-mă și spune-mi dacă nu cel puțin odată în viața asta nu te-ai gândit că: ,,Există cineva perfect pentru mine! JUMĂTATEA MEA!”

Să o luăm treptat. Scrisorile de dragoste, literatura romantică, toate formele clasice de a exprima iubirea au în centru un singur lucru comun: idolatrizarea jumătății tale. Ne-am obișnuit și am crescut cu ideea unei persoane care poate veni cu un adevăr absolut în viața noastră legat de iubire. Implicit să credem că există o singură persoană în toată lumea asta care ne poate ajuta să trecem prin viață și să iubim cu adevărat.

Până și în industria media, în cinematografe, în seriale, observăm cum există o poveste de dragoste clasică în care cuplul se întâlnește și ,,trăiesc o poveste ca în filme”. Guess what? E un film. Nu e realitate și niciodată nu va fi. Realitatea noastră e departe de ce observăm în filme. Din toate aspectele menționate, noi avem impresia că în viața de zi cu zi, trebuie să existe acea persoană cu care tu nu ai nevoie să comuni. Nu ai nevoie să-i spui ce gândești pentru că ea știe deja ce gândești. Când ești supărată el să știe de ce ești supărată. B U L L S H I T! De unde vrei să știe un bărbat pentru ce ești tu supărată dacă nu-i spui? N-am ajuns încă capabili să citim minți, până atunci hai să comunicăm.

Există o problemă reală a imaginii pe care o avem creată despre jumătatea perfectă și cum e de fapt realitatea jumătății tale. Discrepanța dintre cele două e creată de faptul că în cinematografie e ilustrată o imagine aproape de perfecțiune, o imagine a idealului așa cum spuneam mai devreme, acolo unde nu ai defecte. Defectele fiind un aspect irelevant în povestea de iubire, în schimb în realitate ai nevoie de asta. Ai nevoie de defecte. Ai nevoie să le cunoști și să le comunici.

Pe bune acum.

Nu există cuplu care să nu aibă o ceartă. Dacă e o relație fără ceartă, e o relație în care nu există comunicare suficientă, poate și rezultată în creierul nostru din imaginea pe care o avem despre cum ar trebui să arate cuplul perfect în filme (ăia care nu se ceartă niciodată). Să nu fim ipocriți și să vedem doar lucrurile bune. E normal să existe defecte, să existe certuri, e normal să nu meargă totul bine.

Nu pot să-mi imaginez o relație fără certuri, contraziceri, discute mai aprinse. Băi, vă vine să credeți că sunt oameni care cred că persoana de lângă ei trebuie să știe ce se întâmplă cu el/ea pentru că ,,dacă mă iubește știe ce am”? *bleah*

E fascinant cum romantismul a reușit să strice o chestie atât de frumoasă.


Sunt de părere că despre relații și iubire ai putea vorbi ore în șir. Am ajuns să cred că o conexiune reală se poate crea și între două persoane diferite atât timp cât comunică. Nu cred în opusele se atrag pentru că pur și simplu contează să aveți lucruri comune, să vă bucurați împreună de momentele amândoi.

Conexiunile reale există. Există și au nevoie de timp pentru a se consolida. Mă îndoiesc că dacă te arunci cu capul într-o relație înainte de a cunoaște real problemele, defectele, toate lucrurile care ar putea să te supere în timpul relației, treaba aia a voastră ar putea merge. Noi ca generație avem nevoie real de conexiuni sănătoase care să ne dezvolte, să ne stimuleze și care să fie bazate pe încredere. Mai mult decât atât, e normal ca într-o relație odată ce se clădește să aveți nevoie de pauze, nu mă refer la despărțiri sau ceva, mă refer că ai nevoie în viața ta de timp al tău pentru a-ți menține o sănătate mentală bună. Ăăă, dar de ce zici asta? Spun asta pentru că odată ce clădești într-adevăr o relație și stați toată ziua unul cu altul uitați cine sunteți. Gândește-te așa, ieși dintr-o relație de 3 sau 4 ani în care a-ți fost în fiecare zi împreună, îți garantez că primul sentiment o să fie de gol. O să realizezi că nu te cunoști, nu știi ce-ți place să faci, te simți de parcă nu ai un scop. Apoi d-asta zic că e important să mai ai și momente ale tale. Tu cu tine.

Cred că asta a reușit cel mai mult romantismul să strice: conexiunea reală dintre oameni.

În final, vreau să te las poate cu o idee pe care n-am acoperit-o: dacă îți dorești conexiuni reale cu oamenii din viața ta acordă timp. Pur și simplu nu grăbi nimic din ce s-ar putea întâmpla între voi. Înțeleg că sunt lucruri care poate vi se par minunate și vai doamne ce bine vă potriviți, însă mai devreme sau mai târziu trebuie să vă cunoașteți cu adevărat și de acolo pot porni toate frustrările care nu vor duce nicăieri. Știu că timpul pentru noi e ceva extrem de important, însă dacă măcar ți-ai cunoaște prioritățile înainte de a începe o relație, cu siguranță te va ajuta.

C.P.🧐

Una dintre prostiile contemporane: multitaskingul

CINE??? EU?? AHHHH POT SĂ FAC 3 LUCRURI ÎN ACELAȘI TIMP! ȘI PE TOATE BINE!

io, acum câteva luni

Puteam să jur că în urmă cu câteva luni una dintre calitățile mele era multitaskingul. Mereu consideram că pot să îmi fac o temă, să stau pe telefon, să mai și gătesc între timp de ce nu? Toate astea la grămadă pentru că aveam impresia în capul meu că finalitatea unor multitudini de lucruri înseamnă că am fost productiv în ziua respectivă, însă în același timp nu înseamnă neapărat și ceva calitativ în final.

Dar nu e o problemă asta. Adică dacă îți definești munca ca fiind ceva: ,,Meh. Nu e bine, dar măcar am timp de Netflix.” atunci e treaba ta. Eu am ales să îmi fac treaba într-un mod cât mai constructiv și să îmi aloc timp pentru a face o muncă calitativă. Nu mă încălzește dacă știu că am făcut într-o zi 14 task-uri, iar la finalul zilei simt că doar a trecut fără să rămân cu ceva real.

Mereu mi-a plăcut să înțeleg lucrurile. Mi-am dat seama recent că treaba asta cu multitaskingul e un alt bullshit pe care cineva îl livrează doar ca să dea bine. De ce? Sună bine în primul rând, adică cine nu și-ar dori lângă el o persoană capabilă să facă 4 lucruri în același timp? Știm cu toții: multe lucruri = productivitatea. Nu chiar. Calitatea muncii de cele mai multe ori când focusul e împărțit în mai multe părți tinde să scadă, iar implicit productivitatea muncii pe care tu o prestezi, indiferent de care e finalitatea ei, vei observa că ori nu ai învățat ceva complet fie că participai la un webinar, ori că nu ai terminat task-ul pe care îl aveai pentru că încercai să fii atent și la webinar. Știu, e un exemplu, dar sper că înțelegi ideea.

Mi se pare că e o bubă a societății treaba cu multitaskingul. Parcă toți te vor cât mai productiv, cât mai multe task-uri pentru că volumul aduce rezultate. Vorbesc din perspectiva unui om al naibi de orientat către rezultate și perfecționist. Tind să lucrez și să-mi fac treaba de atâtea ori încât uit și de mine în unele momente, însă mă interesează ca munca pe care o fac eu să fie cel mai bun rezultat pe care îl pot da. Apoi că dacă mă gândesc așa poate nu toți sunteți de acord cu mine, însă multitaskingul în viața de zi cu zi eu n-am auzit o persoană care să fie conștientă să facă mai multe lucruri odată.

Am auzit la oameni mai deștepți decât mine un lucru interesant care m-a convins total că nu putem face mai multe lucruri în același timp. Spunea tipul respectiv că în creierul nostru nu se pot întâmpla 2 activități în același timp, partea din creierul nostru care se ocupă cu menținerea atenției nu e capabilă să facă multitasking pentru că atenția implicit poate fi asupra unui singure activități de moment. Hai să o luăm așa: încearcă să scrii ceva și să vorbești cu o persoană în același timp, merge? Ai putut să le faci pe amândouă?

Tot bullshit-ul ăsta cu multitaskingul nu ajută pe nimeni de fapt. E doar o minciună pe care să ne-o spunem nouă atunci când credem că de fapt suntem capabili să ducem la bun sfârșit mai multe task-uri simultan.

C.P.🧐

E grele examenele asta!

Odată cu nebunia cu online-ul, au apărut o serie de ,,măsuri” dobitoace, să nu le zic tâmpite. Dintre voi cred că mai sunt și anul I de facultate și vă înțeleg frustrarea de a susține examenele într-un context total nepregătit. Vreau să vorbim azi despre frustrările pe care eu le am asupra subiectului, dar și câteva chestii legate de mentalitatea românilor pe modelul de gândire.

Hai să începem cu mentalitatea. Te-ai scărpina cu mâna stângă pe partea dreaptă dacă auzi modalitățile de a susține examenele pe la ASE (unele dintre ele). Spre exemplu examenul oral, dar despre el vorbim imediat mai multe. O altă modalitate de a da examenul am auzit pe la ăștia mai mici la mate să dai scris + oral. Mi se pare mintea nopții să ai examen la o materie de calcul în format oral. Poate sunt eu mai bătut în cap, dar care e scopul unei materii care realmente nu te ajută în ce vrei tu să faci atât de mult? Dar despre planul de învățământ nu o să mă leg pentru că e o discuție aproape pierdută.


Fuga după infractori

Mi se pare total amuzant cum odată cu digitalizarea a apărut o teamă acută a unor profesori de a nu fi fraudați. Acum pe bună dreptate, dacă nu ai fost vreodată pregătit pentru online și dintr-o dată muți toată materia în formatul acesta, tu profesor fără pregătire te vei lovi de probleme și să fim serioși. Un training pe cum se folosește Zoom-ul nu e pregătire.

Dar hai să ne întoarcem la fuga asta după infractori. Nu știu cum de s-au speriat atât de tare de situația actuală de au venit cu niște idei de a susține examenele de te scarpini cu mâna stângă pe partea dreaptă. Băi, să primești 1 minut pe întrebare mi se pare tare absurd. Ok, o să zici: ,,Hăhă, păi e timp că citești în 10 secunde și ai timp 50 să te gândești să dai un răspuns.” Și eu voi spune că da, ai dreptate, însă problema e din altă perspectivă. Atunci când examenul tău durează prea puțin să ai suficient timp de a analiza întrebările apare un factor important: stresul. E al naibi de stresant să fii pus în situația unor examene de tipul ăsta și mai presus de atât nici să nu poți să te întorci la întrebare sau chiar să fii depunctat dacă te întorci.

Am început să cred că toată vânătoarea asta vine dintr-o teamă a prefesorilor de a nu fi fraudați, însă hai să ne spălăm cu apă rece pe față că stăm de vorbă cu generația care aproape a crescut cu telefonul în mână. Vorbim despre o generație pentru care digitalizarea e o metoda din care pot face o carieră. Dacă studentul vrea să te facă, crede-mă că te face. Studentul român în natura lui e mai predispus spre a copia în timpul unui examen în momentul în care simte că sistemul l-a dezamăgit în vreun fel, nu o zic eu, a zis-o unul mai deștept decât mine și nu mai găsesc sursa de unde am auzit.


Hai că vorbim în public dacă e…

Băi, mi se pare al naibi de greu pentru că mă pun în ipostaza unei persoane emotive, o persoană care are o teamă acută de eșec că poate examnul oral nu e cea mai bună variantă pentru el/ea. Înțeleg că poate e o particularitate și că majoritatea studenților ar trebui să aibă abilități de comunicare, redare a textelor într-o formă filtrată de ei însuși, însă cum să o facă dacă ei nu au fost învățați să vorbească în public. Pentru că, din punctul meu de vedere ține într-adevăr de public speaking ce se întâmplă acolo. Ai vreo 5 minute să te pregătești pentru un subiect pe care îl primești și cam atât.

Cred că problema vine de fapt din subiectivitatea probelor, din gândirea concentrată pe probleme nu pe soluții. Începem o cruciadă pentru a prinde studenții care fraudează în online când aștia vă furau cu voi acolo, pe bune acum. Încerci să crești dificultatea, să pui tot felul de metodologii pentru ce? În sine, dacă vrea s-o facă, o să găsească o soluție și aici mi se pare interesant.

Studentul e orientat mereu pe găsirea unei soluții de a trece examenul, pe când profesorul e orientat să îl oprească pe student din a o face. Apoi mi se pare că focusul profesorului trebuie să fie pe modul în care desfășoară examenul ca să nu mă trezesc cu întrebări de care auzim amândoi acolo sau mai știu eu ce. Hai să ne gândim la încă un exemplu. Atunci când profesorul se focusează pe lucrurile care nu contează, implicit pe problema că e în online deci trebuie să-l fac în așa fel încât să nu copieze, ce-ar fi dacă îl faci să nu-și dorească să copieze din respect pentru tine? Sună ciudat, însă din experiența mea de student până acum, am fost mai puțin tentat să copiez acolo unde respectam profesorul.

În final, hai să ne gândim mai mult la soluții și nu la probleme indeferent că ești student sau profesor.

C.P.🧐

A murit Sora Productivitatea?

E groasă. Vorbim despre productivitate azi. Băi nene, cred că, una dintre cele mai mari probleme în ultima perioadă pe lângă cum ai putea să îți păstrezi sănătatea mintală, e o provocare să rămâi motivat să îți duci lucrurile la bun sfârșit.

Dacă tot a început azi sesiunea, am considerat că poate ajută un articol despre cum să fii mai productiv. Până la urma urmei suntem studenți și majoritatea învățăm toată materia în astea 2 săptămâni. (mai mult sau mai puțin)


Manual de productivitate

Am alcătuit o listă cu întrebări la care ar trebui să îți răspunzi ca să vezi dacă într-adevăr poți fi eficient în mediul în care îți desfășori munca.

  • Unde lucrezi?

    De ce crezi că ar fi importantă întrebarea asta? Crezi că ești mai eficient dacă stai în pat și lucrezi sau dacă ești într-un scaun extrem de confortabil? Ei bine, ghici ce? Nu are treabă neapărat treabă cu locul în care tu lucrezi, ci mai mult cu locul din cameră pe care mintea ta îl asimilează ca un loc de unde tu ești productiv.

    Hai să îți dau un exemplu concret. Mie îmi place ca atunci când lucrez să am biroul curat și toate puse la locul lor, mintea mea asociază statul la birou cu munca, astfel că de cele mai multe ori voi fi tentat să stau la un birou sau să lucrez așa. Dacă voi sta cu laptopul în pat, automat, mintea mea asimilează statul în pat cu sentimentul de relaxare și cel mai probabil voi fi mai puțin predispus să fiu eficient sau productiv atunci când lucrez din pat.

    Concluzia e: Obișnuiește-ți mintea să perceapă locurile din camera/biroul tău ca fiind corelate cu sentimentul de muncă, de a fi productiv.
  • Cum lucrezi?

    Te-ai întrebat vreodată asta? Mă refer la modul tău de lucru și aici poate însemna de la poziția pe care o ai când lucrezi până la distragerile pe care le ai. Aici vreau să punctez o chestie, nu-i așa că dacă bâzâie puțin telefonul parcă ai arunca o privire să vezi ce se întâmplă? Ține tot de modul nostru de gândire, nu e o chestie nouă că în creierul nostru se eliberează chimicale care ne dau o stare bună (serotonină, dopamină) atunci când primim o notificare.

    Ok, ne simțim bine pentru moment că X a trimis un mesaj, dar care era principalul focus pe care îl aveai? Telefonul sau proiectul de făcut? Și aici vin cu o chestie pe care eu am început de câteva luni să o practic, mai recent o practic extrem de des și anume: îmi dau telefonul pe mute și îmi anunț persoanele cu care lucrez sau știu că în următoarele 2h ar putea să îmi dea un mesaj urgent să mă sune. Dacă ceva arde, să mă sune și discutăm mai rapid.

    Aici concluzia ar fi practic să îți găsești o modalitate de a elimina elementele pentru care ești distras, cam tot ce te-ar putea deranja chiar și pentru câteva secunde, pentru că apoi durează 23 de minute și 15 secunde (după un studiu pe la americani) să revii la starea inițială și să te ocupi de ce aveai de făcut.
  • Cât de des iei o pauză?

    Ai auzit de vorba aia: ,,Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”? Nu știu dacă funcționează neapărat că nu sunt neurolog să pot vorbi, însă îmi pot da cu părerea. Ce funcționează pentru mine e să iau o pauză scurtă la fiecare 45 minute, de vreo 5 minute, nu mult. Simt că undeva pe la 45 minute încep să îmi pierd atenția asupra subiectului și aș fi atras să caut alte lucruri de făcut.

    E o chestie interesantă pe care ți-o propun data viitoare când faci ceva, să te uiți întâi la ceas să vezi care e t1 de când ai început ce aveai de făcut. Poate prima dată când am pus mâna pe telefon ori prima dată când ai fost distrat de altceva decât treaba pe care o aveai de făcut.
  • Ești mulțumit de rezultatul final?

Munca profundă duce la un rezultat final mai bun din prisma învățăturilor pe care le ai obținut. În ideea că, odată ce ți-ai concentrat toată atenția pe un singur lucru și ai eliminat elementele perturbatoare, vei observa că și calitatea produsului final e una mai mare. Fie că e vorba de învățatul pentru o materie în ultima noapte, fie că e vorba de un task pe care l-ai primit de la muncă.


Suntem tineri, e normal ca focusul nostru să fie mai greu de menținut atunci când e vorba de lucruri pe care nu le percepem ca fiind plăcute. În ultima perioadă mi-am dat seama că există atâtea metode de a-ți putea păcăli creierul să facă munca grea pentru tine încât nu-ți poți imagina.

Până data viitoare, ține minte un lucru: e mai important să rămâi tu cu ceva la finalul zilei, decât să îți consumi energia pe lucruri care nu contează.

C.P.🧐

Apel la simplitate

În capul meu e o adunătură de omuleți care din când în când își dau întâlnire să mai discute o idee. Cea mai recentă a fost când ascultam următoarea melodie: EYEDROPS – Lucruri simple. Cum discutau ei acolo și dezbăteau semnificația versului: ,,Hai să ne întoarcem la lucruri mai simple…” am zis: ,,Hmm, ce idee bună pentru un articol despre simplitate!”

Despre liniște și simplitate am mai scris, însă vreau să abordez de data asta o perspectivă diferită. Dacă atunci vorbeam despre faptul că uităm să ne bucurăm în haosul de zi cu zi de momentele de liniște, momentele care sunt pur și simplu simple, acum vreau să vorbesc despre cum te-ar putea ajuta simplitatea în viața ta.


Simplitatea e o complexitate în sine.

Sună ciudat? Adică mi se pare că are sens cumva în capul meu și lasă-mă să îți explic la ce mă refer. Dacă complexitatea e dată de multitudinea de variabile posibile, simplitatea de ce e dată? De un număr de variabile? Sau poate de natura ei? Adică nu cred că exagerez când zic că odată cu încercarea de a înțelege simplitatea prin natura ei poate deveni un element de complexitate dat poate de obiceiurile, gesturile și așa mai departe o persoană le face.

Mai cred și că simplitatea e mai mult decât se înțelege în primă fază. La ce te gândești prima dată când auzi simplitate? Puțin? Minimalism? Alb? Eu la asta mă gândesc prima data sau cel puțin sunt câteva lucruri pe care mintea mea le asociază cu noțiunea asta și e interesant cum ajungi să te gândești că dacă simplitatea ar trebui definită conform Dexului e: ,,Însușirea de a fi simplu.”

Mi-am pus întrebarea: ,,Dar ce înseamnă simplu?” și tot în Dex am găsit o definiție pe care vreau să o punctez: ,,..care este într-un singur plan; care se petrece o singură dată.” Și cred că dacă ar fi să fac o conexiune între de ce îmi e greu să leg noțiunea de simplitate de ceva ar fi pentru că sunt prea puține momentele în care într-adevăr suntem simpli. Îmi dau seama de faptul că sunt puține momentele în care lucrurile se întâmplă fără ca noi să le complicăm.

Cât de ușor ar fi să faci tot ce îți propui fără să te gândești de 2 ori înainte?

E oare un moment de simplitate? Poate fi determinată noțiunea asta de frecvența cu care se întâmplă? Ei bine, e o întrebare la care îți poți răspunde singur ori să discuți cu un prieten la un pahar de suc de struguri. Chiar așa, să zicem că ar fi legată de frecvența cu care se petrec lucruri în viața noastră și că lucrurile simple se îmtâmplă o singură dată, apoi sunt memorii pe care le retrăim și le legăm de evenimentul respectiv. Dacă toate ar fi așa, ce te-ar împiedica să creezi momente de simplitate?

Ține minte următoarea chestie atunci când mai ai gânduri îndoielnice cu alegerile pe care vrei să le faci: ,,Dacă nu îți e frică, nu merită!”


Trecutul e simplu, prezentul așa și așa și viitorul Doamne Ferește!

Nu ți se pare că atunci când ne raportăm la trecut ni se par lucrurile atât de simple? Zici: ,,Ok, bun, am trecut prin asta și am învățat ceva!” Cel puțin în majoritatea cazurilor așa ar trebui să se întâmple și o să dau un exemplu poate mai stupid. Când erai copil, poate te-ai fript la mână la sobă (vorbește copilul de la țară din mine) automat în creierul tău se va crea sentimentul de acolo e un pericol și de acum știu că dacă fac acțiunea asta se întâmplă lucrul ăsta. Deci prin urmare poate părea simplu trecutul, însă de cele mai multe ori nu e așa pentru că trecutul le influențează pe celelalte. Îți influențează prezentul. Îți afectează viitorul.

Știu că nu toate problemele pot fi lăsate în spate atât de ușor, însă ce-ar fi dacă te gândești la trecut raportându-te direct la prezent și viitor? De exemplu, dacă ești în momentul de față prezent și ai o problemă, o dilemă, ceva… Întreabă-te următoarele chestii:

  1. Cum mă afectează pe mine acum?
  2. Cum mă poate afecta pe termen lung?

De acolo crede-mă că mai e un singur pas pentru a începe să vorbești cu tine într-un mod sănătos. Să îți pui întrebările potrivite, să te gândești la cum lucrurile pot merge într-o direcție mai bună raportându-te la trecut.

C.P.🧐

E ok să-ți fie frică

Când a fost ultima dată când ți-a fost atât de frică încât să nu poți lua o decizie? Sau ultimul moment când ai amânat ceva pentru că simțeai în adâncul tău o angoasă care parcă nu te lăsa să mergi mai departe?

Cred că, peste sentimentul de frică nu ai cum să-l depășești în mod direct. Nu am venit să îți spun că vreo metodă inovativă despre cum să scapi de frică pentru că majoritatea dintre ele sunt bullshit-uri pentru că le-am încercat. Aproape pe toate. În schimb, sunt aici să îți spun că e ok să-ți fie frică și cum e în natura creierului nostru să creeze sentimentul de frică atunci când se simte amenințat.


Ce se întâmplă în creierul nostru atunci când ne e frică?

Partea responsabilă de transmiterea sentimentului de frică, e cea mai veche formată din creierul reptilian și sistemul limbic de vreo 150 de milioane de ani (dacă nu mai mult). Ei bine, partea asta a creierului e cea care are misiunea de a te ține pe tine în viață, deci e în natura noastră ca atunci când simțim o amenințare ori atunci când urmează sau avem impresia că poate urma ceva care ne-ar putea face rău, creierul nostru să elibezere anumiți hormoni care transmit informații negative.

Odată ce pierzi lupta cu creierul tău și preia controlul partea respectivă, se instaurează un ,,tunnel vision” adică de la sine înțeles, îți pierzi capacitatea de a vedea stânga dreapta ori să fii conștient de efectele pe termen lung ale fenomenului. Astfel că, de fiecare dată când creierul nostru e provocat sau amenințat e bine să fim conștienți de elementele neuronale din capul nostru. Atunci când creierul se simte stresat, eliberează cortizon (sau hormonul stresului) care transmite apoi informații negative de vreo 3 ori mai grele ca intensitate decât informațiile pozitive și e de înțeles că atunci când simțim frica să o simțim în tot corpul.

Ei bine, cum ai putea să îți ,,calmezi” din sentimentul de frică? Aici te poate ajuta neocortexul (ultima parte a creierului, evoluată ceva mai recent). El e responsabilul pentru moralitate, empatie, gândire critică și așa mai departe. E o idee să reduci nivelul de teamă prin comunicare. E important să înțelegi în momentul în care afirmi: ,,Mi-e frică!” în creierul tău se trimite un răspuns emoțional părții din creier mai veche, așa că, ajută să comunici cu cineva despre problemele tale, iar în momentul în care simțim empatie nivelul de cortizon din creierul nostru scade.


Dacă nu ți-e frică, nu merită!

Acum ceva timp am început să fiu preocupat de neuroștiință, de cum aș putea să îmi păcălesc creierul să facă lucruri mai grele, mai repede și de ce nu? Mai multe. La câteva luni după ce am început parcursul respectiv mi-am dat seama că spuneam oamenilor din jurul meu: ,,Dacă nu ți-e frică, nu merită!”, însă nu mai știam de unde am în cap vorba respectivă, de unde am auzit-o. Acum câteva ore mi-a apărut în recomandări același TEDx-ul din care am auzit-o și m-am bucurat că e chiar cu una din trupele mele preferate.

Pentru mine sintagma anterioară reprezintă mentalitatea pe care am avut-o în cele 4 luni de când o spuneam oamenilor și mi-a luat ceva (recunosc) să o aplic și pentru mine. Înseamnă să îmi las jos toate barierele și toate întrebările de genul: ,,Ce-ar fi dacă e adevărat?” sau ,,Ce mă fac dacă se întâmplă asta?” și mi se pare total greșit pentru că toate scenariile pe care noi ni le facem, nu sunt decât scenarii până la proba contrarie. Ai de gând să-ți fie frică de ceva toată viața fără să încerci să îți invingi temerile?

Ce mi se pare interesant e că eu spuneam asta oamenilor, însă mie îmi era frică. Nu pot să fiu ipocrit să zic că dacă știu lucrurile astea mie nu îmi e. Am trecut prin momente în care simțeam așa cum spuneam mai sus, o angoasă care nu mă lăsa să fac nimic cu timpul meu, stăteam și pierdeam vremea cu scenarii imaginare pe care mi le făceam aiurea.

Cred că cea mai importantă lecție pentru anii în care mi-a fost cu adevărat frică de anuminte lucruri e că nu ai decât să o iei așa cum e și să te obișnuiești cu frica. O să rămână acolo și o să crească dacă tu nu iei acțiune. Mă gândesc că nu preferi să stai toată viața cu o frică care la un moment dat îți poate afecta relațiile cu cei din jurul tău. Ah, mai e o chestie. Noi ca popor suntem unul cu un nivel de încredere în sine foarte scăzut, de cele mai multe ori comportamentul nostru e influențat de factori externi. De momentele pe care le-am trăit sau le trăim, de momentele pe care ni le imaginăm că se pot întâmpla fără certitudinea că va fi așa.

Ce vreau să zic cu toate aste e că, dacă îți e frică de înălțime cel mai probabil o să-ți fie frică toată viața până nu faci ceva în privința asta.


În final, vreau să te las cu o temă de reflexie. Gândește-te cum ar fi să îți fie frică în fiecare zi, timp de 2 ani, 3 ani, hai 5 ani de ceva ce nu s-ar putea întâmpla. Cum vei fi după anii ăștia? Ți-ar plăcea ca tu cel de atunci să fii așa?

,,Dacă nu ți-e frică, nu merită!”

C.P.🧐

Partea 2: Hello, 2021!

7 ianuarie 2021.

Hai că a trecut și 2020 dacă e. Fix cu câteva zile înainte de a se încheia anul am început să îmi notez lucruri pe care mi le doresc în 2021 și nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut în momentul în care m-am apucat să scriu articolul următoarea listă:

,,Mindfulness & Yoga”

Atât.

Ok, dar de unde asta cu mindfulness & yoga? A fost un an al naibi de sedentar pentru mine, un an în care am luat în greutate 13 kg în aproximativ 6 luni (greu de crezut, dar s-a întâmplat). Pentru mine a fost un mic șoc să iau atât în greutate într-un timp atât de scurt, fiind genul de persoană care nu ia deloc ușor în greutate pentru că aveam un stil de viață extrem de activ înainte de pandemie. La sfârșit de an mi-am zis că trebuie să încerc ceva nou și prima dată m-am gândit la yoga. Apoi mi-am zis: ,,Hmm, nici meditația n-am mai practicat-o în ultimul timp!”

Așa că, înainte de Crăciun, fix pe 24 decembrie am început o rutină zilnică. Dimineața 15 minute de yoga și 10 de meditație și seara 15 minute de meditație înainte de culcare. La momentul în care scriu articolul se împlinesc aproape 2 săptămâni de când am deprins acest obicei și bă chiar dacă sună a bullshit că simți o diferență, chiar o simți. Cel puțin eu mă simt mai împăcat cu deciziile pe care le iau și simt că după fiecare sesiune de meditație sunt mai calm și ”down to earth”.

Recent ascultam un podcast cu James Clear (autorul ”Atomic Habits” – minunata cartea) în care povestea că un obiecei pe care ți-l creezi încetează să mai fie unul în momentul în care nu-l mai practici. Adesea ne gândim că trebuie să faci un lucru o perioadă de timp ca să îți intre în rutina zilnică, însă nu te aștepta miraculos ca după 21 de zile în care faci ceva să fie atât de ușor, să ai un ”habit”. Aceeași poveste și cu yoga și sesiunile de meditație și o să le iau pe rând.


Yoga

Băi, am început prin a mă documenta. Cred că, e de fapt primul pas când vrei să faci ceva. Orice. Mi-am luat câteva cărți în format pdf peste care să arunc un ochi din când în când pentru noi poziții de yoga și cum să le fac mai corect. Apoi m-am mutat pe YouTube… și doamne câți creatori de conținut pentru yoga sunt! Mi-am găsit un program scurt de 10 minute și am mai adăugat câteva mișcări dintr-o carte și mi-am făcut un mic set de exerciții pe care le fac dimineața pentru a îmi revine mai ușor după un somn lung, prost sau de orice fel.

Ce-am observat după 2 săptămâni?

În primul rând, am mai multă energie. Înainte de asta îmi făcusem un obicei ca în prima oră să nu deschid telefonul de când mă trezesc și să fac ceva prin casă tocmai ca să prind energie pentru toată ziua, însă adesea existau și anumite dureri (alea când ai dormit prost și așa mai departe). Ei bine, sesiunile astea de stretching chiar ajută să îți intri în ritm mai repede și în sine să începi ziua mult mai productiv.

Cred că, de fapt e principalul beneficiu pe care îl are yoga. Îți dă un boost de energie. Evident că sunt amator și probabil așa voi fi toată viața, însă mi se pare sănătos pentru o persoană să înceapă dimineața cu energie, parcă și task-urile zilnice sunt mai ușor de făcut atunci când ai un vibe bun.

Despre yoga o să mai vorbim în alt articol când mai prind niște experiență.


Mindfulness

Am început recent să folosesc noțiunea de mindfulness atunci când mă refer la meditație. Despre meditație pot să zic că de vreo 3 ani o practicam așa din când în când, atunci când mă simțeam anxios, stresat, presat de contextele sociale sau pur și simplu voiam să scap de realitate pentru câteva minute.

Recent am început să mă documentez și să încerc să înțeleg mai mult filosofia din spatele mindfulness-ului. Lucrul care mi se pare foarte interesant de punctat aici e că științic vorbind la nivel neuronal se întâmplă niște modificări atunci când pe o perioada îndelungată de timp practici meditația în care meditezi constant între 27-28 minute pe zi. Ceea ce nu e un lucru extrem de greu, odată de reușești să te obișnuiești cu modul de a medita (căci sunt mai multe modalități de meditație) lucrurile vin extrem de ușor.

Spuneam mai devreme că mi-am creat o obișnuință din a practica meditația la începutul zilei și la sfârșitul ei. Nu o recomand pentru cei care sunt la început la nivelul ăsta, însă cred că și 5 minute te-ar ajuta, începând cu pași mici. Poate meditația ghidată e o soluție, nu știu. După vreo 2 săptămâni e cert pentru mine că: încep ziua mai energic și productiv și noaptea dorm mai bine.


Și cam asta e pe început de 2021. Sper să fie un an cu măcar 5% mai bun decât anul precedent.

C.P.🧐