Partea 1: Încă puțin…

20 decembrie 2020.

Mai e foarte puțin și vine Crăciunul, apoi Anul Nou, apoi vom începe 2021, un nou an un nou eu??? Sună cunoscută povestea? E momentul din an când te uiți în spate și te gândești ce-ai făcut un an întreg și parcă nu vezi că ai făcut atât de multe, poate 3 lucruri ceva mai mari: facultate, job și ieșiri cu prietenii. Ciudat că în astea 3 nu ești și tu, nu?

Băi, o simt de parcă ieri a început pandemia. Cu teamă de necunoscut pentru că așa începe totul și timpul te obișnuiești și cu restricțiile și cu tot pe parcurs. Acum, mai mult ca niciodata aș face tot posibilul să mă văd cu prietenii mei și să ne luăm în brațe fără mască, să văd oameni fericiți care zâmbesc, oameni posomorâți și așa mai departe, să văd expresiile oamenilor. Mi se pare amuzant cum anul 2020 a dat o altă semnificație zicalei: ,,Zâmbim cu ochii!” dar e ok și o să îți explic imediat de ce.

Pentru mine 2020 a fost un an al naibi de bun. Iau parte la cele mai importante experiențe din viața mea profesională, mi-am dat seama lucrurile care contează pentru mine cu adevărat, am văzut că nu am nevoie să cunosc 100 de oameni dacă am maximum 10 cu care pot să împărtășesc totul. Mi-am dat seama de lucrurile care mă supără, care mă frustrează și care mă liniștesc. Mi-am început blogul după 4 ANI și cred că dacă nu era pandemie nu erai aici să citești articolul meu.

Vreau să îți spun câteva dintre lucrurile pe care le-am înțeles despre mine și societate în anul ăsta:

  • Nu mai citesc atât de mult. Mi-am dat seama că, înafară de filosofie și câteva bibliografii, nu mai sunt atât de atras de a citi despre un subiect anume care mă interesează și prefer să o fac prin audiobook-uri sau podcast-uri, pur și simplu pentru că pot să mai fac și altceva pe lângă. Uite, de exemplu, atunci când lucrez prefer să am un podcast pornit undeva în fundal ca să asimilez informația în subconștient. Cred și că mi-am pierdut răbdarea de a mai sta să citesc o carte, când pot să îmi iau informația din cu totul alt mod. (+cărțile pe care mi le doresc acum să le citesc, nu prea le găsim pe la noi și abia le găsesc în format electronic);
  • Nu am răbdare! Aveam impresia despre mine că sunt un om foarte răbdator (și aveam dreptate… în mare parte!). Ideea e că, odată cu toate activitățile mutate în online mi-am pierdut din răbdarea pe care poate aș fi avut-o față în față cu alți oameni, iar atunci când ideile sunt dezbătute de 20 de ori cu alte cuvinte sunt ARGHHH!!! Probabil și pentru că îmi doresc să nu stat prea mult pe un scaun și să fiu cât mai eficient în ceea ce fac;
  • Ascult cu totul altă muzică. Băi, am dat de niște oameni mișto care mi-au arătat câteva trupe românești, iar acum ascult în proporție de 80% muzică noastră. Înainte de asta, aveam impresia că muzica de la noi e atât de banală, încât nu merită, dar încearcă următoarele trupe și mai vorbim: EYEDROPS, Om la lună, Byron, Vița de Vie, Vama și lista poate continua. (poți citi mai multe pe tema asta în alt articol – Muzică de ocazie);
  • Am renunțaț la tot ce era toxic în viața mea. Orice poate însemna asta. Oameni. Job. Tot. Mi-am dat seama, așa cum spuneam mai sus, că sunt câțiva oamenii care chiar merită pe bune să-i ai lângă tine indiferent de ce se întâmplă. Doar gândește-te, din zecile de prieteni cu care te vedeai înainte de pandemie, cu câți ai păstrat legătura? Nu e ciudat că oamenii vin și pleacă din viața noastră și că au rămas foarte puțini din cei care chiar sunt prezenți?;
  • Anul meu de voluntariat. That’s a long story, fast forward la momentul în care am ajuns Strategic Leader în ASER, mi-am dat seama de câteva lucruri destul de importante despre mine și anume:

    1) Niciodată nu e doar despre tine! Băi, e legit treaba asta, într-o comunitate de genul nu ai cum să reușești dacă te gândești doar la tine și că o să te ajute experiența de voluntariat la CV. E un obiectiv fals pentru că o să ajungi la interviu poate și când te pune recruiterul să îi vorbești despre experiența ta de voluntariat și vede că nu ești pasionat de ea, cum vrei să fii tu omul cu factorul diferențiator? Am înțeles că pentru mine e mult mai important să aduc input-ul meu într-o comunitate de studenți sau orice fel de comunitate în care pot schimba ceva și în pofida așteptărilor mele (pe care nu mi le setez așa repede) lucrurile s-au schimbat în bine. Odată ce ești alături de oameni cu care poți face o schimbare: dezvoltarea personală, beneficiile cu care vine voluntariatul și așa mai departe sunt doar factori atrași de faptul că ai făcut ceva cu pasiune și crede-mă: Dacă faci ceva cu pasiune, ajungi oriunde îți propui!

    2) Asigură-te că te faci remarcat! Aici e o discuție interesantă, nu încerca să te faci remarcat prin vestimentație, prin cât de vocal ești într-un mod negativ în contextele de lucru, fa-o proactiv prin implicare și seriozitate. Nimănui nu-i place să lucreze cu oameni care întârzie și mai mult procesul creativ. Ah, ai nevoie de atenție? Well, găsește contextele potrivite în care să o faci și asigură-te că oamenii te vor cunoaște pentru valorile tale reale și nu pentru toate momentele în care ai distras atenția;

    3) Mereu să fii în cautare de comunități în care te potrivești! Băi, e evident că noi căutăm să fim parte din comunități. Ca tineri suntem atrași de ideea de apartenență la grup, iar faptul că fac parte dintr-o așa comunitate de oameni pasionați e clar pentru mine că modul în care pot aduce un impact real în societate e prin participarea activă la tot felul de inițiative. Chiar dacă acum suntem în online, lucrul ăsta ne împinge să ieșim mai mult din zona de confort;
  • Școala nu înseamnă totul. Hai să stabilim ceva de la bun început școala ≠ educație. Mi-am dat seama acum, în anul III de facultate că plec la drum cu un bagaj de 25% de informație pe care o rețin și care m-ar ajuta cu adevărat în viață. Of-ul meu cel mai mare e că mai am puțin și îmi dau licența la o facultate de Relații Economice Internaționale și nu am avut o materie legată de comunicare. Am făcut mate, statistică… Materii cu care în profesia ta nu te vei întâlni așa des, așa că, mai bine înțelegi că vei găsi informația de care ai nevoie în complet altă parte decât în școală (mai sunt mici excepții);
  • Nu ai idee că ești prost până nu arăți că ești. Nu credeam că o voi spune vreodată, dar chiar sunt prost uneori și e ok. Mi-am dat seama în anul ăsta că trebuie să recunoști când ești prost și greșești, adică de ce o problemă asta? Mi se pare că încăpățânarea asta de a fi mereu cel care are dreptate e atât de greșită și ne oprește din lucrurile care chiar contează cu adevărat.
  • Limitele noastre au fost atinse de multe ori. Cine credea că autoizolarea o să îți dea atâta de gândit. Cred că, cumva, faptul că am stat mult timp doar noi cu noi ne-a făcut să vedem de fapt care ne sunt limitele și ne-au împins să ne cunoaștem mult mai bine. Mi-am atins anumite limite ale răbdării de exemplu pe care nu credeam că le voi atinge vreodată.
  • Am renunțat să mai fiu prost informat. Anul dezinformării?! Probabil. Suntem martori la ce poate însemna proasta informare cu privire la un subiect, iar în momentul în care subiectul este un potențial beneficiu pentru alți indivizi, dezinformarea este un tool interesant. Am ales să îmi iau informația particular, din toate locurile în care aș putea să găsesc o informație corectă. O să zici: Ok, dar cum șții de unde e informația corectă? Evident nu mă duc să mă interesez despre date medicale de la un jurnalist, nu?
  • Am renunțat la a fi indiferent. Mi-am propus să renunț la a mai fi indiferent și efectiv să iau parte activ la toate contextele în care mă pot implica civic. Am observat cum anul ăsta (cel puțin) tinerii au devenit al naibi de indiferenți, însă în același timp foarte vocali. Gen, bro, nu-ți convine ceva spune sau fă ceva, dar asta e o altă discuție.

Băi și aud frecvent ,,cel mai nașpa an” și nu sunt de acord. Ba chiar propun să începem un mic challenge:

Challenge #NOTreallyWORSTyear

  • Dă un share articolului pe rețelele de social media;
  • Povestește un lucru pe care l-ai învățat despre tine sau despre societate în anul 2020 împreună cu #NOTreallyWORSTyear;
  • Let the positivity flow around us!

SEE YOU IN 2021!

Patriotismul la români

Tocmai ce a trecut 1 decembrie și mi-am dat seama de ceva – patriotismul e o boală tare grea la noi.

– Ăăă, de ce spui asta?

Băi, am obsevat 2 tabere pe Sfântul Facebook. Una dintre tabere (din care fac și eu parte) postau mesaje pentru România și pentru românii de peste tot. Ba chiar am văzut câteva mesaje super drăguțe care te făceau să ai încredere că mai sunt oameni în țară care o iubesc. Cea de-a doua tabără o voi numi ,,HUO! IPOCRIȚILOR!” (căci așa mi s-au părut toate mesajele lor adresate ,,iubitorilor de țară” în viziunea lor).

Jur că m-am enervat când am văzut un colaj cu câteva tragedii (Colectiv, Caracal, animale ale străzii, etc.) și cu mesajul: ,,Azi vă iubiți țara tare mult, românilor!”. Poate sunt eu mai tâmpit și nu înțeleg, dar unde e legătura dintre pământul românesc și națiunea (oamenii care trăiesc aici)?! Ok, înțeleg că există corupție, că fiecare își vede interesul și vrea să-i fie lui bine înainte de a se gândi la altul. Nu neg lucrurile astea, dar de unde vine această ură?

Hai să o luăm așa.

  • Cine e de vină pentru un sistem educațional la pământ? Țara? Oamenii din ea?
  • Cine trebuie blamat pentru faptul că sistemul medical e așa cum e? Tot țara? Ori oamenii care o conduc? (…sau ce fac ei acolo că numai conducere nu e)

E o vorbă care mi se pare că definește perfect spiritul românului: ,,De ce să repar acolo unde merge legat cu sârmă?” Exact așa suntem noi ca popor, ne pricepem la a ne da cu părerea despre politică, despre economie. Despre absolut orice pentru că tare priceput e românul! Hai să nu fim ipocriți și să dăm vina pe modul în care oamenii de aici o strică. Ce vină are până la urmă pământul românesc cu cei care sunt acum aici? Chiar mă frustrează atitudinea asta pareristică a românilor care nu sunt niciodată mulțumiți de ceva, de fiecare dată trebuie să apară o altă dezamăgire pentru care să fii român…

Îți spun din tot sufletul că îmi iubesc țara de mor! Și așa cum fiecare dintre noi avem frustrările noastre că nu avem mediul social pe care ni l-am dori, jur că nu înțeleg sau poate sunt eu mai bătut în cap, de ce nu faci ceva să fie România așa cum îți dorești?

– Aaa, păi n-am cum că sunt prea mic față de ei!

Hai sictir. Sunt atâtea locuri în care poți umărul la treabă. Uite, ce te ține din a te implica civic în câteva activități? Ah, că ești o putoare care preferă confortul propriu și să nu-i deranejze pe ceilalți că cine știe ce poate păți? Eu m-am săturat să îmi decidă alții soarta! Ca mine cu siguranță mai sunt mulți dintre tinerii care încă n-au plecat din țară pentru că mai au o speranță:

Tinerii din România care încă nu au plecat și pot face ceva să aducă o schimbare.

(mic) STORY TIME!

Când am intrat în anul I de facultate, am venit cu gândul că îmi termin aici treaba și după plec la master în Suedia sau Norvegia (voiam în țările nordice pentru că oamenii sunt educați și îmi doresc oameni de genul în jurul meu), iar acolo voiam pe ceva antreprenoriat sau business. Așa suna planul meu și mi se părea unul destul de bun dat fiind faptul că nu simțeam cum România mă poate ajuta în ce vreau să fac.

Timpul a trecut și am tot întâlnit oameni interesanți cu idei mult peste tot ce credeam eu că înseamnă România ca workplace. Ușor ușor am înțeles faptul că România e un adevărat paradis fiscal (caută despre asta să vezi cât de mici sunt impozitele pentru IMM-uri) și că dacă vreau să fac ceva nou sau să aduc un serviciu de nișă pe piața din România, încă mai am câțiva ani la dispoziție. Nu știu dacă înțelegi câte oportunități are țara asta, dar nu ești atât de educat încât să le vezi.

Da, salariile din vest sunt WOW și poate că e un alt motiv pentru care am fost dispus să plec! Dar pe bune, cu ce mă ajuta că primesc 50$/h când un prânz ajunge 25$ (e doar un exemplu). Da, România nu are cele mai bune sisteme: cel educațional e la pământ și am văzut toți cum profesorilor le e frică să nu vină ceva de la minister sau inspectorat, cum cel medical e așa cum e pentru că nu sunt fonduri alocate suficient de mult, iar medicii sunt priviți ca pe niște șpăgari că nu te tratează dacă nu-i bagi ceva în buzunar și așa mai departe.

Însă am ales să rămân pentru că am încredere că eu ca tânăr pot schimba ceva.

Acum mă întorc puțin la tabăra ,,HUO! IPOCRIȚILOR!”. Dragilor, dacă tot vi se pare România un așa dezastru, de ce nu plecați? Prea mulți hoți. Prea mulți indiferenți. Prea mulți analfabeți în funcții de conducere… Eu zic să ne facem bagajul și să plecăm unde vedem cu ochii. Chiar sunt dezamăgit să văd că din ce în ce mai mulți doar își dau cu părerea și nu fac nimic pentru a schimba ceva la ei sau în societate. Alegem să fim confortabili și să nu facem ceva de impact, știm doar să ne dăm cu părerea și atât. Avem 18 milioane de păreri și 2 milioane mai mișcă ceva să schimbe lucrurile.

-Așa e România…!

Hai să îți arăt eu cum e România mea!

Sunt român și România e țara mea. Indiferent de ce se întâmplă așa va rămâne și nu voi blama niciodată țara pentru oamenii din ea care o strică.

,,- Copiii îi învață în școală tango. Termină școala, dă cu pieptu’ dă viață… Suprizăăă! În viață se joacă călușarii!
– Știți?
– Nu știm!
– Păi de ce mă?
– Că mă noi în școală ne-a învățat tango!
– Bă dă-mă dracu’! Păi hai mă să vă învețe altceva, să vă învețe ce trebuie!
– Păi nu putem.
– Că așa e sistemul!
– Să mor io… așa e sistemul? Păi hai să schimbăm sistemul!
– Păi nu se poate!
– De ce?
– Așa e…”

Am scos partea asta din videoclip pentru că mi s-a părut fix ce încerc eu să zic în tot articolul ăsta. Dacă tot suntem așa nemulțumiți de sistem, de ce nu-l schimbam? Mai mult decât atât, de ce suntem atât de ipocriți să vorbim despre România și că vai doamne suntem români doar de 1 decembrie? Marcele din Fundata de Jos, vrei să serbez ziua națională în fiecare zi să-ți demonstrez că sunt patriot?

M-am săturat de toți pareriștii și ,,specialiștii” de ocazie care apar peste noapte. Consideră-mă încuiat sau cum vrei tu, însă atunci când o să mai văd chestii de genul pe Facebook sau pe Instagram, nu te mira de ce te-am scos de la prieteni sau follow.

C.P.🧐

Mama lor de relații!

Chiar mi se pare că noi ca generație nu mai înțelegem relațiile. Încercăm cumva să ne dăm peste cap să ne fie nouă ca indivizi bine, iar binele celuilalt nu există. Nu îndrăzni să fii atât de ipocrit încât să nu recunoști că atunci când îi impui unei persoane o chestie pe care tu o crezi, fără să-ți pese în mod real de ce se întâmplă între voi o faci pentru ,,binele vostru” (o să vezi mai târziu la ce mă refer).

Când a fost ultima dată când ai cunoscut pe cineva cu adevărat? Sau mai mult decât atât, când a fost ultima dată când ai avut o discuție meaningfull cu o persoană? Să îi spui ce te deranjează fără să fie o situație de genul: ,,Îmi e frică să-i spun pentru că ne-am certa și ne-am despărți!” Înțeleg că acum poate problema noastră cea mai mare ține de încredere. Dar cum să prinzi încredere în cineva pe care abia ai cunoscut? Shit, nu prinzi în câteva săptămâni! Încrederea e ceva care se câștigă greu și care se pierde repede.

SFAT: Nu cunoști o persoană într-o viață, dar în câteva săptămâni sau luni, Vasilico care iubești până la lună și la stele toți hăndrălăii din an în an.

Revenind la încredere. Băi, nu știu. Fiecare e diferit și nu poți să-i ceri unei persoane să aibă încredere în tine pentru nimic, adevărul e că ea se clădește în timp. Parerea mea e că atunci când vrei să încerci să îți construiești o relație cu cineva (indiferent de tipul relației) încearcă să fii prezent pentru oricine ar fi persoana respectivă. Nu te costă nimic să asculți!

Pe cealaltă parte, îi poți cere să comunice cu tine. Noi chiar nu știm să comunicăm eficient deloc. Nu e vorba despre a elabora romane psihologice despre relația voastră, însă chiar nu e atât de greu să îi spui persoanei: ,,Bă, prostule/proasto, vezi că mă deranjează treaba asta!” și după să vorbiți despre asta ca 2 oameni normali. Eu sunt un mic hater așa când vine vorba de relații pentru că mi se pare că sunt extrem de multe cupluri care nu se potrivesc pentru că vezi pe fața lor că e ceva forțat. Am cunoscut atâtea persoane care își făceau o relație doar pentru a nu se simți singure și DOAMNE CÂT DE GREȘIT E ASTA!

Damn it! Cuplurile pe care chiar le apreciez pentru modul în care sunt și se comportă le număr pe degetele la o mână. Motivul pentru care mie îmi plac așa de mult e pentru că au acea ,,chimie” și atunci când îi vezi poți să zici: ,,Aș vrea să am și eu ce au ei!”

În fine, pe lângă faptul că pentru noi comunicarea și încrederea sunt forte importante pare că ne încăpățânăm să avem curajul de a începe discuții care contează. Discuții care ar putea duce relația mai departe. Eu sunt genul de persoană care vrea să știe, sunt extrem de curios să văd ce te-a făcut pe tine să ajungi așa cum ești acum. Spune-mi despre lucrurile prin care ai trecut, despre ce îți dorești să faci în viață, vreau să aud chestii meaningfull! Normal că nu de la început, dar m-am săturat să am conversații monotone și să mă trezesc peste câteva luni că nu cunosc persoana de lângă mine.

Încercați din toată puterea voastră să nu fiți absurzi. Cu nimic. Vorbește cu fostul sau fosta? WOW! ȘOC ȘI GROAZĂ! Ceva de neiertat! Cum să faci așa ceva? Băi, să nu fim ipocriți că dacă relația aia nu s-a încheiat că te-a înșelat sau mai știu eu ce caz care să zicem că nu poate fi iertat, de ce să nu poată oamenii să-și spună: ,,Bună, ce mai faci?” pe stradă. Poate sunt eu mai ciudat și nu văd aici o problemă, dar dacă ai avut la un moment în viața ta niște sentimente pentru o persoană și ați împărtășit ceva frumos, de ce să nu rămâneți prieteni. Nu văd o problemă în a discuta deschis cu persoana din relație despre lucrurile astea și dacă nu te înțelege poate că nu e pentru tine.


În inima ta, mereu va fi un loc special pentru cineva. Prima dragoste. Prima despărțire. Primul orice.


Cumva mă contrazic singur când zic că sunt rațional și vorbesc despre sentiment, despre emoții pe care nu ar trebui să te chinui să le înțelegi. Recunosc însă că în trecut am fost atât de arogant încât să zic că totul e gata când de fapt sentimentele nu erau în totalitate consumate și rezultatul final nu a fost bun pentru niciuna dintre părți. Dacă ar fi să îți recomand ceva în punctul ăsta e să fii cât de sincer poți fi cu tine și să te gândești dacă chiar e momentul să începi ceva nou când încă mai sunt lucruri neterminate.

Am realizat că am nevoie de timp și mi-am luat, apoi am crezut că e momentul potrivit când de fapt nu era. E foarte greu atunci când nici tu nu te înțelegi pe tine. Când nu ești sincer cu sentimentele tale.

Ok, bun. Ești sincer și îi spui tot ce-ai de zis însă nu pare să meargă ceva. Doar nu intri în depresie și te închizi în tine! Mor de gât cu persoanele care atunci când cineva se închide în el/ea pentru că iubi îi refuză afecțiunea! Vasilico, ține minte asta:

Fericirea ta nu depinde de cineva.

Pur și simplu. De ce cineva ar trebui să îmi influențeze fericirea? De ce să mă țină pe loc din a cunoaște persoane noi? Fericirea ține de tine și atât. Nu lăsa ca fericirea să depindă de altă persoană. Ce crezi tu că e fericirea alături de persoana aia sunt de fapt momentele de fericire care pot fi asimilate cu adevarata fericire, dar spune-mi acum că dacă ai terminat o relație și peste 5 ani ești în alta, fericirea ta nu mai există? Nope. Va fi acolo sub forma unor momente alături de altcineva.

Ce vreau să zic cu toată prelegerea asta? Ei bine, opusele nu se atrag. Renunță la ideea asta tâmpită și găsește acea persoană cu care poți construi ceva. Sunt atâția oameni potriviți pentru tine și tu stai în Gigel că fără el viața nu poate merge înainte – ÎHHH!

C.P.🧐

Copilăria la țară

Ieri a fost Thanksgiving Day și nu e o sărbătoare pe care noi o facem, însă, de ce să nu spunem mai mult despre lucrurile sau persoanele cărora le suntem recunoscători. A fi recunoscător, cred eu, se referă la a avea bun simt față de orice a avut un impact în viața ta. Fie că e pozitie sau negativ, ar trebui să fim recunoscători pentru tot ce avem.

Înainte de toate, părinții sunt cei cărora le sunt cel mai recunoscător pentru tot ce mi-au oferit pe parcursul vieții și toate lucrurile pe care le-au făcut bine cu mine să ajung acum așa cum sunt. Am un vis ca atunci când voi fi părinte să le pot oferi alor mei măcar jumate din câte mi-au oferit ai mei.

Dar pe lângă părinții și prietenii mei, sunt recunoscător copilăriei mele.

Copilăria are farmecul ei, chiar dacă poate cei de acum nu vor mai avea nimic din ce-am avut noi (din generația mea și cele de dinainte), ăștia mici au alte preocupări și nu văd o problemă în asta. Sunt din generația Samsung Corby, când ascultam aceleași 4 melodii mereu și ni le trimiteam între noi prin infraroșu (parcă așa se numea nebunia aia). Țin minte și acum că era nebunie mare când venea băiatul de la oraș cu muzică nouă, a fost frebă mare cu Enrique Iglesias – Push vreo 4 săptămâni. Acum când mă uit în spate la copilărie chiar mă bucur că am crescut la țară și am avut parte de toate momentele alea fericite și am reușit să învăț ce înseamnă jocul cu alții și nu Fortnite.

Așa cum spuneam, am crescut la țară și evident că am multe povești pe tema asta: de la furat de cireși la fortărețe într-o mini pădurice (care era de fapt un loc cu boscheți și copaci destul de înalți unde îmi petreceam cam toate serile de vară).

Înainte să povestesc câteva prostii pe care le-am făcut când eram mic, vreau să-ți povestesc câteva lucruri pe care le credeam când eram mic!

În primul rând, zic eu că eram creativitatea în persoană. Adică să-ți imaginezi că cerul la apus e de fapt steagul țării tale, ai nevoie de ceva imaginație. Încă încerc să găsesc răspunsul pentru care credeam eu că asta e ceva logic, adică facea sens în capul meu și nu știu de ce mă gândeam eu cât de mișto e cerul în Portugalia că e cu verde așa și îmi place mie verdele de mor.

Tot din seria de lucruri pe care le credeam când eram mic: Dacă cineva îmi face o poză voi rămâne pe veci în poza respectivă! Eram la grădiniță pe vremea asta și țin minte că era o serbare de toamnă, eu personajul principal – Greierașul. Cum îmi spuneam eu acolo recitalul era ceva de genul:

,,Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Eu nu vreau să fac poză *cu plâns nu așa oricum*
Înainte de Crăciun,
Că puteam și eu s-adun
O grăunță cât de mică…”

Anyway, mi-am dus poezia la bun sfârșit și tot mi s-a făcut poză! Nici cum am înțeles eu că nu rămân în poze nu-mi amintesc foarte bine.

Când eram mic mereu eram julit în genunchi.

Eu cred că aveam o abilitate specială. După fiecare dată când mă loveam pe la te miri ce prostie făceam să mă asigur că nu stau foarte mult neaccidentat. Nu era asta o problemă pentru că aveam moșul satului. Bătrânul care dacă aveai un os deplasat sau ceva… țac-pac te-a făcut bine că ți-a zguduit puțin degetul.

Cum am ajuns eu prima dată la el? Ei bine, într-o parte a curții aveam 3 copaci unde mă jucam eu fotbal pentru ca erau fix între gard și casă.

Adevăratul San Siro

Ei bine, acolo jucam eu fotbal când eram mai mic și cumva am reușit să dau cu piciorul în pământ (atât de bun eram la fotbal) și mi-am dat peste cap degetul mare de la picior (normal că jucam desculț). După ce-am fost la moșulică ăsta care te făcea bine am zis să mai dau un meci de fotbal pentru că mi-am revenit.

Chestia albastră din poză e un geam.

Una dintre prostiile pe care le-am făcut când eram mic a fost să sparg unul dintre geamurile de la casă cu mingea. (pe vremea aia nu erau termopane, ce bătrân a sunat asta). Ai mei aveau ceva treabă prin curte și eu mă pregăteam acolo să ajunge la Borussia Dortmund când BAM! Direct gol în golțul geamului care s-a făcut cioburi. Ce era să-mi mai facă? Golul a fost dat, la Borussia încă n-am ajuns, dar am primit cartonaș roșu pentru acel geam.

Așa cum îți spuneam, când eram mic făceam tot felul de prostii. Țin minte odată că am fost la o casă părăsită cu încă vreo 3 prieteni să culegem și noi câteva cireșe (d-alea mari de găsești cu 50 lei kg în piață). Ține minte, CASĂ PĂRĂSITĂ! Eu eram cel mai înalt dintre ei și trebuia să urc ultimul în copac ca să poată urca toată lumea.

Toate bune și frumoase… apare Tanti Floarea (antagonistul). De ce? Doar ea știe. Nu a apărut oricum, era înarmată cu un băț de trandafir. Norocul meu a fost că eram mai sus și chiar dacă dădea în mine nu prea mă lovea.

Acolo a fost prima mea experiență cu negocierea (deși nu era chiar negociere când baba țipa ca nebuna). Am coborât până la urmă după lungi discuții pe tema asta și partea amuzantă e că a venit la mine acasă după treaba asta să le spună alor mei ce-am făcut (însă deja le spusesem ce s-a întâmplat). Când a ajuns Tanti Floarea tata a întâmpinat-o cu o țuică și deja eram cel mai cuminte copil din sat. End of story.

Și pentru asta sunt recunoscător.

Sunt recunoscător pentru copilăria și pentru poveștile pe care le am de atunci. Mi-ar plăcea să văd din ce în ce mai mulți oameni recunoscători pentru lucrurile și persoanele din jurul lor. Da, oamenii vin și pleacă, dar de ce să nu lași momentul ăla să se întâmple? Vorba aia: ”Living the moment!”

Eu ți-am spus câteva dintre lucrurile pentru care sunt recunoscător. E rândul tău acum să te gândești care sunt acele lucruri sau acele persoane!

C.P.🧐

Muzică de ocazie

Mă uitam la iUmor la o domniță care își câștigă și ea existența din ce poate… dacă atât poate, nu o poți judeca pentru asta. Nu vreau să o judec, e treaba ei ce face și cum o face, însă hai să vorbim despre muzică și să punem toate gherlele și cioacele de melodii pe masă.

Prima categorie de wannabe stă în felul următor. Tipe care vor să se afirme cu autotune până peste cap și cu mesaj… Dar ce mesaj!!!

N-am rezistat mai mult de 34 secunde.

Zice bine fata asta pe la secunda 33: ,,Nu încerca să fii ce nu poți să fii!”

Dar întrebarea mea e: Tu ce încerci să fii? Mi se pare maximum cât poți să fii de ipocrit în contextul ăsta. Let’s be honest! Fata nu are cel mai bun timbru, cel mai probabil o face pentru fun și mai rău că îi iese pentru că e fun. Aici poate că sunt eu mai bătut în cap, dar când a devenit muzica ceva pe care să o faci de amuzament? Nu trebuia să aibă un substrat? Să transmită ceva? Bine, înțeleg că sunt foarte subiectiv aici, doar că nu înțeleg ce valori vrea fata asta să promoveze. Nu mă înțelegeți greșit, am tendința de a deveni hater cu lucrurile pe care nu le înțeleg sau care nu au argumente bune, dar o să las și clipul de la jurizarea ei să te convingi de potențialul intelectual al fetei.

Cam atât despre Luci Scârț. Mai departe, o altă domniță ceva mai cu voce aș spune. A fost și pe la X Factor dacă nu mă înșel, e tipa de nu voia să plece acasă când a dat-o afară.

O altă gherlă de melodie. M-am forțat să îmi dau seama de ce fetele astea au dorința asta de a deveni niște bad bitches așa în societate și să își proiecteze imaginea asta într-un mod care nu le avantajează. Mă refer aici că imaginea socială despre o tipă nu e una a unei tipe trapper (Ok, da’ înțeleg că ești diferită… Ce crezi? Toți suntem!).

Ce vreau de fapt să punctez la fata asta e că de fapt își pierde din potențialul ei cu cioacele astea de melodii care chiar prind. Aici devine o problemă. Cioacele astea chiar prind și ajung virale, iar în societate se promovează ideea de avuție prin muzică. Nu ți se pare că a devenit ceva mișto să fii trapper?

,,I mean, scârț scârț brooo ce dope e melodia aiaaaaa!” – trepăr wannabe cu 2,4k vizualizări

Tocmai faptul că muzica românească e atât de underrated e atât ARRRGHHH!

Băi, îmi place să cred că originalitatea și autenticitatea sunt lucruri de nișă (o să vezi mai târziu în articol de ce spun asta). Muzica de ocazie așa cum îi spun eu genului de muzică de mai sus poate fi făcută mișto dacă omul respectiv are un set de valori și mai important decât atât, crede în ce face.

Dacă tot am dat exemple de așa NU cu tipe, am zis șă fie și un așa DA!

Ajunge cu hatereala. Hai să ne uităm de ce muzica românească și implicit trupele sunt ATÂT DE UNDERRATED.

Eu cred că trăim într-o societate în care valorile materiale predomină cele morale. Mă refer aici la lucrurile pe care le spuneam mai devreme în articol. Ăștia mici văd faptul că Luci Scârț are 3,2 milioane vizualizări la o gherlă de melodie (nu recomand să o cauți) și cât de bine o duce fata încât se implementează ideea că doar prin muzica de genul poți ajunge așa. Că doar prin acele modalități poți ajunge să ai bani, mașini, femei…

WHAT THE ACTUALLY FUCK?!

Când a devenit mișto treaba asta? Chiar suntem atât de confuzi? Ok, înțeleg că generațiile viitoare sunt CONTENT CREATORI 70%, însă vreau să mai văd și alte preocupări. O să ne spălăm pe cap cu influenkeri, cu non-valori promovate de următoarele generații de trapperi care devin virali pentru că permitem asta.

Dacă ai mai citit din articolele mele, probabil ai observat că vorbesc despre lucruri nișate. De ce? Acolo cred că stă de fapt esența lucrurilor. Așa ca tine, m-am săturat de mulțimi și probabil ești de acord cu mine când zic că m-am săturat de muzica comercială care promovează un set de valori amorale.

Vreau să îți las un mic playlist cu 17 melodii pe care ar trebui să le asculți și să îmi spui după dacă nu ești de acord cu mine în tot ce-am zis pe parcursul articolului. (de unele trupe probabil ai mai auzit)

C.P🧐

deundeJobs

Azi mi-am făcut propria platformă de a-mi căuta job. Fără alte introduceri vă prezint:

deundeJobs

Singura platformă care oferă FEEDBACK după un șir de 4 filtre de selecție pentru un amărât de job entry-level. Cum adică singura platformă care face asta? Daa! Ferească Dumnezeu să sune recruiterul înapoi pentru feedback. Chiar am impresia în momentul ăsta că le e frică să sune candidatul să-l refuze și mă amuză tare treaba asta. Mai mult decât atât mi se pare că se țin interviuri doar ca să mai facă și HR-ul ceva…

O să-mi vărs frustrarea pe situația asta pentru că nu sunt singurul student care își caută un job acum și cu siguranță nu doar studenții sunt în situația asta.

Ok, bun. Acum vreo 2-3 luni am început să îmi caut din nou un job pentru că mă plictiseam și aveam nevoie de ceva să îmi ocupe timpul. Chiar nu sunt genul care să stea degeaba, vreau să mă simt ocupat, plus că dacă mai învăț ceva e tocmai bine. Zis și făcut, încep căutarea.

METODA 1 – Prieteni și cunoștințe (rată de succes 28,5%)

M-a dus pe mine capul să întreb întâi prieteni, cunoștințe și să văd poate prind ceva. A mers… să trimit CV-ul… Atât. Nimic nou, am rămas doar cu CV-ul trimis și cam atât.

METODA 2 – Site cu joburi (rată de succes 34,4%)

Unde mai bine decât pe prea bine cunoscutele site-uri cu joburi. Dar ce crezi? Am avut succes acolo? Dacă aveam, probabil eram angajat acum! Glumesc și fac haz de necaz, însă lucrul cu mare m-am ales de pe urma experienței cu site-urile astea e că acum primesc oferte de joburi mama mama… Sub formă de newsletter. E foarte enervant că tu ajungi să primești niște poziții pe care probabil nici ăia de la HR nu știu ce vor exact.

METODA 3 – LinkedIn (rată de succes 84,8%)

Băi, nu știu ce a fost cu mine atunci, dar am avut cea mai inspirată idee și vreau să vă încurajez să faceți asta pentru că funcționează (aproape în toate cazurile sau cel puțin în majoritatea ai un răspuns).

Nu te gândi că am aplicat pe LinkedIn Jobs, altă prostie și aia. Nope! Am zis că dau mesaj direct oamenilor de HR. Guess what? Tipele de pe HR chiar îți răspund pe LinkedIn în majoritatea cazurilor, tot ce contează e să te prezinți tu pe scurt și să le spui direct ce îți dorești. Prima dată am formulat un mesaj tip pe care să-l adaptez în funcție de persoană/companie/industrie.

,,Salut, X!

Numele meu este Costin, sunt student în anul III la ASE – REI și încerc în momentul de față să îmi construiesc o carieră. Îți scriu pentru un potențial internship / job entry-level în cadrul Y.

Câteva lucruri despre experiența mea:
• Sunt Strategic Leader în cadrul ASER (Asociația Studenților Economiști din România) și mă ocup de asigurarea resurselor necesare dezvoltării organizaționale și asigur overview-ul necesar pentru întreaga asociație.
• Am început să lucrez încă din primul an de facultate și am reușit să acumulez 1 an și jumătate în vânzări (B2B și B2C).

Dacă există în momentul de față o oportunitate pentru mine, mi-ar plăcea să îmi trimiți o adresă de mail unde pot trimite CV-ul meu.


O zi frumoasă în continuare!”

Cam asta am dat la peste 60 de recruiteri. Legit, am luat la puricat toată lista de contacte plus ce am mai adăugat în anumite domenii și pot să zic că am avut succes. Am făcut rost de vreo 10 interviuri cu aproximație, însă doar la câteva am primit un răspuns. Ce ai de câștigat de aici? Well, nu multe până nu ai și jobul, însă măcar creezi conexiuni cu niște oameni interesanți.

Cred că, aproximativ 40-45 mi-au răspuns și chiar dacă nu aveau un job în ce-mi doream eu măcar îmi spuneau: ,,Băi, n-am acum, dar ținem legătura!” (nu în forma asta… că pe LinkedIn toți suntem mai formali, dar ai înțeles ideea).

Oare să-mi fac o promovare diferită?

  • Băiat cu cap caut job cu bani;
  • Băiat cu ceva cunoștințe caută recruiter cu job;
  • Băiat cu potențial deschis la joburi diverse caută recruiter cu joburi deschise;

Mă gândesc că poate nu am abordat eu cum trebuie situația. Cine știe? Lăsând gluma deoparte e evident că nevoia de forță de muncă încă e una crescută, însă puterea pieței a scăzut și chiar dacă încă se angajează mult pe zona de internship/entry-level mi se pare că nu se face cu cap.

Vreau să îți povestesc câteva întâmplări de la interviuri destul de mișto… sau nu.

  • Unul dintre cele mai cool interviuri pe care le-am avut în perioada asta de căutare a fost la una din companiile Big 4. N-are relevanță care. La ultimul interviu am avut cu 2 team leaderi din Germania care îmi puteau fi viitori șefi. Unul dintre ei a întârziat puțin moment în care am mai povestit despre experiența tipei în România (BTW, VORBEA MAI FRUMOS DESPRE ROMÂNIA DECÂT MULȚI ROMÂNI). Mi-a povestit cum a reușit să-și rupă piciorul când se dădea cu placa, pe unde a apucat să plece în drumeții și așa mai departe. A fost cred că unul dintre cele mai mișto interviuri la care am fost pentru că nu am simțit de fapt că sunt la un interviu și că oamenii ăia chiar voiau să mă cunoască, iar la sfârșit, chiar dacă nu am trecut mai departe, atunci când am cerut feedback am primit unul foarte relevant.
  • Am mai avut o experiență interesantă cu o companie pe employer branding. Am așa habar cam cum se face o campanie de employer branding și mai ales dacă vine vorba de studenți. Ce mi-a plăcut aici a fost că am primit un task de rezolvat care mi-a pus creativitatea la încercare, iar noi ca generație apreciem provocările. Din păcate, abia la vreo 3 sau 4 săptămâni distanță am primit răspunsul că vor merge mai departe cu un alt candidat cu mai multă experiență în domeniu și cam atât.
  • M-a contactat o fătucă pe LinkedIn acum ceva timp dacă sunt interesat pe ceva post de vânzări la o companie de IT. A sunat bine pentru mine, era ceva ce mai făcusem înainte, nu era ceva nou. Totul bine și frumos, trebuia să mă aud cu ea și managerul undeva pe la 14:30 și am dat un mesaj că nu mai pot ajunge (nu cu câteva minute înainte, am dat dimineață la prima oră că așa e frumos) și îmi spune că nu-i problemă, revine ea cât de curând. 3 luni mai târziu încep să cred că a uitat.
  • CEL MAI GROAZNIC INTERVIU EVER PE CARE L-AM AVUT. Aveam tot un interviu final cu managera pe echipa de sales la o companie de IT. Oare mă crezi dacă îți zic că într-un interviu de 55 minute mi-a pus 4 întrebări la care am răspuns în maxim 10 minute adunate. Ea a vorbit tot interviul și vă jur că ora aia s-a resimțit ca vreo 3 și ceva. Mă așteptam să nu trec mai departe de când a spus că mai are 2 candidați care au înțeles mai bine task-ul. Acum, iartă-mă pe mine doamna, dar nu mă lași să-ți explic ceva din cum am gândit eu lucrurile pe acolo și mai îmi spui că din toți candidații doar ăia 2 au înțeles ce voiai tu? Data viitoare formulează task-ul mai ca la proști.

Ei bine, au fost doar câteva dintre experiențele din perioada asta. Tot caut și până o să găsesc ceva sper ca tu să ai mai mult noroc decât mine.

C.P.🧐

O mână de profesori

Am ajuns în anul 3 de facultate și am câteva de zis despre sistemul educațional din România, mai ales despre cel ,,superior”. Nu am fost întotdeauna adeptul învățământului universitar pentru că aproape 70% dintre materiile din facultate sunt inutile pentru ce ai de fapt nevoie să faci în viață. Fac Relații Economice Internaționale și te gândești că în 3 ani de facultate vei avea ceva legat de comunicare, nu? Bună glumă.

Știi ce mă enervează foarte tare? Pe lângă materia neactualizată… Mă enervează că nu văd profesori cărora să le placă materia pe care o predau. Adică de ce mie mi-ar plăcea ce predai tu dacă ție nu îți place și nu te văd că vrei să mă captezi? Mi-ar plăcea să îmi răspundă profesorii la următoarele întrebări, dar ăștia din facultate:

  • De ce ai ales să predai materia asta?
  • Ce te-a atras la materia respectivă?
  • Cum m-ar ajuta pe mine în viață?

Sunt 3 întrebări de bun simț pentru fiecare profesor pe care ar trebui să și le pună ca să aibă studenții în clasă (sau pe Zoom).

Mi se pare teribil că vorbesc despre subiect referindu-mă la majoritate, dar majoritatea asta face diferența de cele mai multe ori, iar impresiile generale sunt formate pe impresia colectivă. Uităm însă că sunt profesori al naibi de cool. Am întâlnit în facultate și din păcate îi număr pe degetele de la o mână. Vreau să îi menționez pentru că există, dar nu le voi da numele.

  • Profa de engleză – Probabil la ea merge titlul pentru cel mai cool profesor pe care l-am avut în facultate. Singura la care m-am dus aproape mereu și la care pe Zoom stau cu camera deschisă (știi și tu ce înseamnă să stai pe Zoom cu camera pornită la facultate). Mi-ar fi plăcut măcar jumatate dintre profesorii pe care i-am avut în facultate să fie atât de open-minded și atât de into materia pe care o predau și bag mâna în foc că facultatea ar fi fost altfel;
  • Profu’ de marketing – Am făcut cursul și seminarul cu același profesor și DOAMNE! AȘA TREBUIE SĂ FIE UN PROFESOR CARE PREDĂ MARKETING. Băi, știi ce e aia să ai în față un om care știe ce vorbește? Mai ales când vine vorba de marketing, te gândești, ce e așa complicat să înveți marketing? Faci o promovare și atât, nimic greu, totul sună atât de ușor când auzi de materia asta. Cam așa mă gândeam eu atunci, dar mi-a arătat că nu e doar despre asta și marketingul unei companii poate să-i stabilească poziția pe piață;
  • Profa de negociere internațională – Cum pe la curs nu prea am dat așa des, am fost destul de mult la seminar acolo unde chiar făceam ceva. Ce mi-a plăcut aici a fost că nu doar vorbeam despre lucrurile alea ci și le puneam în practică, nu era seminar în care să nu facem un exercițiu de negociere, să analizăm o situație sau o parte practică. A fost materia pe care încă o consider cel mai relevantă pentru ce ai nevoie în viață.
  • Profa de statistică – Ei bine, aici e altă mâncare de pește și zic asta pentru că nu mi-a plăcut materia, cumva m-am descurcat să o iau din prima (nici când am luat permisul nu am fost atât de fericit că iau ceva din prima). Aici intervine ce-am spus mai sus de acele întrebări. Atât proful de curs, cât și profa de seminar am observat că predau ceva ce le place. Da, că nu mi-a plăcut mie nu e ceva nou, însă în sine faptul că vedea că vor să te învețe ceva și erau conștienți de faptul că nu o să se lipească statistica de noi… well, big up for this!

Vorbim mereu de societate și că vrem să vedem o schimbare. Punem indirect o presiune pe generația de acum care ar trebui să vină cu schimbarea, însă nu cred că schimbarea pe care o tot susținem în societate să vină doar de la noi. E vorba aici de o susținere din partea celor care se ocupă de educația noastră.

De ce zic asta? Mă întorc la veșnica discuție despre educație. Hai să ne uităm la sistemul educațional din străinătate, spre exemplu la Norvegia. Băi, ce apreciez enorm de mult la ăștia e că sunt foarte open-minded când vine vorba de educație și probabil au înțeles cu mulți ani înaintea noastră că un sistem de învățământ sănătos impactează direct modul în care societatea va arăta în 20 în 30 de ani… Vedem faptul că profesorii sunt de fapt prieteni pentru elevii lor și că se axează pe învățarea soft skill-urilor de care copilul are nevoie în viață. Ca să închid paranteza, cred că, cel mai important lucru de înțeles aici e că de fapt se poate, însă nu vrem. Până la urmă, încă ne e frică să nu vină inspecție de la minister că vrem noi să facem ceva diferit, right?

E evident faptul că există profesori buni, ține de tine ce înseamnă un profesor de genul. E important să înțelegem că pentru fiecare dintre noi, noțiunea de profesor bun e diferită. Poate pentru tine înseamnă să știe noțiuni complexe conceptuale din economie (e un exemplu), pentru mine înseamnă să știe să pună în practică ce predă. Nu vreau să văd Prof. Dr. Univ. X sau cum mai sunt denumirile alea, vreau un om care a făcut marketing 20 de ani, vreau un om de vânzări care știe să predea negociere.

Am avut profesori în facultate care vedeau doar modul lor de lucru și atât. Cred că îmi înțelegi frustrarea când vine vorba de oameni atât de close-minded și care sunt acolo pentru te miri ce interes personal, nu pentru învățarea viitoarelor generații.

Story time! În anul 1 la microeconomie, aveam lecția despre cerere și ofertă și era un debate pe bunurile de lux cum se modifică cele 2 în funcție de asta și implicit ce se întâmplă cu prețul bunurilor Giffen unde se întâmplă ceva interesant. SPOILER ALERT: LECȚIE DE MICRO. În cazul bunurilor de lux (Giffen) prețul lor chiar dacă crește, atunci va crește și cererea pentru ele și se întâmplă asta pentru că ele conferă consumatorului un status social. Să luăm produsele Apple, chiar dacă apare o nouă generație de MacBook-uri, consumatorii bunurilor de lux în continuare vor alege să dea un preț mai mare pentru ideea de calitate. Gata cu lecția de micro și revenind la profesoară unde era problema. Debate-ul era pe faptul că ea susținea ideea că prețul o să scadă dacă cererea crește, ceea ce nu e greșit, însă nu în cazul bunurilor de lux. Probabil și-a dat și ea seama spre sfârșitul seminarului de ce a spus și a schimbat subiectul, dar stai că povestea nu e gata… Colega cu care a debate-uit pe acest subiect s-a dus să o întrebe la sfârșit cum e corect că poate nu cunoștea ea bine situația, iar profa cu n lucrări științifice, predat prin străinătate… te aștepți să cunoască ceva microeconomie. Răspunsul profei a fost aur: ,,Nu am timp de explicații, la revedere!”… Ăăă, trageți singuri concluziile de aici!

Tot ce îmi doresc e să văd măcar jumătate din profesorii din facultăți into materia pe care o predau viitoarelor generații.

C.P.🧐

Discursuri sau vorbăraie

Băi, public speaking-ul e o chestie care chiar îmi place. Urmăresc discursurile politicienilor (de pe afară, că noi ducem lipsă) pentru că într-un mod sau altul, politicienii sunt niște speakeri foarte buni și doar gândește-te la câți oameni sunt în spatele lor pentru a face posibil un discurs care să îți asigure conversia voturilor.

Nu sunt un expert în publick speaking, nici măcar un specialist, dar pot să-mi dau cu părerea, right? Hai să o luăm ușor cu câteva exemple din alegerile ce tocmai s-au terminat.

Ce face domnu’ Biden interesant în discursul lui? Transmite în primul rând ideea de unitate pe care poporul american o resimte din plin după divizarea populației în administrația lui Trump. Tot discursul lu’ nenea Biden poate fi sumarizat în următorul mesaj:

,,Acordați-mi șansa să unesc această țară dezbinată.”

Și mai are niște momente cheie zic eu, în care face anumite enumerații care punctează mult mai bine ce vrea să transmită:

,,I pledge to be a president, who seeks not to divide, but unify, who doesn’t see red states or blue states, only sees the United States.”

Overall, e interesant ce zice că vrea să facă nenea Biden, acum să le și vedem puse în acțiune. Eu unul cred că o să facă o mare parte din ele dacă o să fie lăsat, e un personaj interesant încă de pe vremea când era vice președinte în mandatul lui Obama (de atunci auzisem de el).

Dar să trecem puțin și la domnu’ Trump pentru că vreau să punctez ceva ce face foarte bine în discursurile lui. Poți să te uiți la primele 10 minute din discurs dacă nu ai răbdare să-l vezi pe tot (începe pe la 5:40)

După ce ai văzut discursul, cum ți se pare? Nu e așa că ai înțeles tot spune? Ei bine, asta vreau să punctez și e o idee interesantă aici că acest personaj are abilitatea (dacă vrei să-i spui așa) să vorbească pe înțelesul tuturor. Fără cuvinte complicate. Fără termeni care să te bage în ceață. Spune ce vrea să facă și cam atât.

O chestie mișto dacă vrei să faci discursuri de public speaking e ca mesajul tău să fie atât de simplu de înțeles, încât oamenii să nu aibă nevoie să fie specialiști în domeniul respectiv.

Dar să lăsăm politica actuală și să ne uităm la câteva discursuri ABSOLUT MINUNATE! Și voi începe cu unul dintre preferații mei.

Probabil unul dintre cele mai bune discursuri de public speaking pe care le-am auzit vreodată, poate și pentru că Obama are un talent grozav de a vorbi cu masele de oameni. Mai mult decât atât, cred că și faptul că este extrem de carismatic îl ajută.

Pe ăsta probabil l-ai auzit. E aproape imposibil să nu. Eu cel puțin prima dată când am auzit discursul am rămas prost… De ce? Păi transmite atâta speranță și încredere în mesajul său încât e aproape imposibil să nu îți dea un boost de speranță.

Sigur, e un articol cam lung dacă te uiți la toate discursurile și încă nu am pus tot ce apreciez în materie de public speaking. Ce vreau să surprind aici e diferența dintre discursuri și vorbăraie care e una de la cer la pământ. De vorbăraie avem parte pe scena politică din România, vorbe și nu fapte.

Mi-am adus aminte de un moment de-a dreptul hilar, însă dacă a fost ceva pe bune și nu regizat, a fost aur pur.

Băi, momentul de aici a fost interesant pentru că a arătat empatie așa cum până atunci nu a mai fost arătat din partea unui politician, însă așa cum am spus. Lăsăm partea politică deoparte pentru televiziuni și ne uităm obiectiv la scena care chiar surprinde și la vremea aia și-a făcut treaba.

Mai am o chestie, dacă vrei să înveți tot ce înseamnă public speaking, caută comunități care oferă asta gratis. E unul dintre skill-urile pe care nu trebuie pus un preț din punctul meu de vedere, caută resursele singur dacă e nevoie.

O să las câteva surse de unde poți face asta mai jos:

https://learndigital.withgoogle.com/atelieruldigital/course/public-speaking

https://hbr.org/2019/09/to-overcome-your-fear-of-public-speaking-stop-thinking-about-yourself

https://hbr.org/2008/11/how-to-become-an-authentic-speaker

C.P.🧐

Viața din soșăl midia

Promit că nu o să fie eseul pe care l-au avut cei de a 12-a la Bacalaureat, ci mai mult o reflexie asupra modului în care eu ca tânăr folosesc platformele de socializare.

Mi se pare foarte interesant cum de mulți tineri au devenit foarte self-aware de ,,intimitatea lor” în mediul online abia după ce au văzut The Social Dilemma (ăla de a fost nebunie pe Netflix). Ironic, nu? Apropo de film, nu pot să zic că am fost dat pe spate, într-adevăr a fost interesant până la un punct, însă mi se pare că se ducea prea mult în teorii conspiraționale și nu facts, dovedite cumva. Acum nu zic că e o problemă reală invadarea vieții private, însă odată ce te înscrii la o platformă de genul, ar trebui să te aștepti ca datele tale personale să fie publice, ține de tine cât lași din datele tale să se vadă.

Am observat o chestie și am citit puțin despre treaba asta, odată ce o persoană se încrie în diferite platforme de social media, intervine un fenomen în care își asimilează tot felul de personalități. Hear me out!

  • Facebook.
    Meh, nu mai e așa de interesant pentru tineri, deci nu prea o să-i mai găsești pe asta;
  • Instagram.

    LiVinG mY bEsT LiFe… Aproape majoritatea dezvoltă aici o dorință de afirmare și realizare. De ce? Who knows? Poate pentru că platforma în sine are un algoritm care te boost-uiește când urmărești celebrități. De exemplu, acum câteva zile i-am dat follow lui Nane și la maxim 10 minute +4 followers care erau fani înfocați… Eu eram: ăăă… ok???
  • LinkedIn.

    Aici se întâmplă din nou o chestie foarte mișto care se numește LinkedIn Effect în care oamenii își pun funcții de te doare capul nu alta. Dacă folosești LinkedIn vei înțelege.

    Danuț – Growth and Innovation Enthusiastic for CEE and Africa

    Băi, Dănuțe, ești nebun? Bine… acum sunt și ipocrit că și eu am ca headline over-optimistic și future-orieted, dar e interesant să vezi cum oamenii își denumesc diferit job-ul doar ca să nu facă parte din aceeași categorie.

Dar cam atât cu platformele astea, de ce tot ne folosesc ele? Pentru că, la urma urmei tot tu ești captat de telefon și tot ce fac prietenii tăi, pe unde se plimbă și așa mai departe. Atât că, nu ar trebui să fie chiar așa.

Platformele de social media sunt create pentru a fi utilizate de tine și nu voi încerca să te conving să renunți la ele, însă uită-te la ce screen time ai la telefon, pe Instagram sigur poți să vezi cât ai stat și dacă vezi 4h că ai media activității zilnice, ei bine, cred că înțelegi care e problema. Gândește-te cât de productiv ai putea fi doar dacă ți-ai opri notificările aplicațiilor și să le păstrezi pe cele care sunt chiar necesare.

S T O R Y T I M E

Acum mai bine de o lună am fost la o emisiune online (nu știu cum s-o numesc exact) în care unul dintre domnii de acolo care e expert în social media și din asta trăiește a zis o chestie mișto legată de platformele astea care cumva m-a făcut să realizez că nu am nevoie de ele. El povestea cum e mult mai productiv dacă îți oprești notificările aplicațiilor și pentru mine era o chestie ciudată… Tu om de social media nu ai notificările pornite? CEEEE?!?! Cum adică? (mintea nopții)

Simplu. Nu ai nevoie ca aplicațiile astea să îți consume timpul. Ce faci de fapt în online? Dai inimioare în stânga și în dreapta fără a avea un return value din treaba asta. Bun, odată ce tu înțelegi lucrul ăsta, de ce mai stai în online? Păăăi, platformele de social media sunt niște intrumente al naibi de bune, apoi dacă înveți să le și folosești în favoarea ta poți începe chiar să monetizezi acest skill.

Acum, ce-am făcut eu cam de vreo lună și ceva? Mi-am oprit notificările tuturor aplicațiilor de pe telefon. Recunosc, al naibi de greu prima dată pentru că simți nevoia să vezi dacă cineva te-a băgat în seamă, să vezi cine ce a mai postat și așa mai departe.

Mi-a luat 6h să-mi dau seama că am nevoie de notificările cel puțin de la mailuri și WhatsApp. Ei bine, nu sunt chiar aplicații de social media ca Facebook, Instagram, etc.

Ce-am realizat după prima săptămână?

Frate, suntem dependenți răăăău de ele!!! Odată ce-am început să intru pe Instagram doar când voiam eu, nu doar când primeam o notificare și în medie aveam 1 h jumătate activitate zilnică spre 2 h sau chiar mai mult în zilele în care nu aveam nimic de făcut.

La o lună și ceva distanță, media mea zilnică de activitate pe Instagram e la 29 minute. Ceea ce nu e rău. Joi a fost singura zi în care am stat mai mult pentru că analizam niște date pentru blog, însă vineri… ei bine, acolo sunt 8 minute petrecute pe aplicație.

Te obișnuiești. E foarte greu, însă odată ce îți impui și îți dorești asta, chiar nu e ceva complicat să faci asta. Măcar încearcă.

C.P.🧐

Atunci când oamenii sunt vulnerabili

Cred că a trecut aproape o lună sau cred că două de la ultimul meu articol, însă nu pot să zic că e o scuză. N-am avut cred inspirația pentru a scrie ceva, orice. Nu mi-a plăcut niciodată să scriu despre lucruri pe care nu le simt, despre lucruri care vin și trec. Vreau ca toate lucrurile pe care le am de spus să rămână undeva și mai mult decât atât, să conteze.

Ora 4:25. Atât e acum când scriu articolul ăsta în care vreau să arunc pe masă toate subiectele pe care, cred eu, oamenii le discută acum când sunt cei mai vulnerabili. (poate doar mi se pare mie, dar cred că, oamenii la orele astea ale nopții au tendința de a deveni mai vulnerabili, își prezintă o altă parte a lor).

Deși poate nu știu care sunt lucrurile la care oamenii în general se gândesc acum, cred că, sunt lucrurile la care se gândesc cu adevărat, însă în timpul zilei nu au timp de ele. Face sens ce zic? E și vorba aia: ,,Cine ești atunci când nimeni nu te vede?” Și aș completa cu: ,,Ce gândești atunci când ești doar tu cu tine?”

Eu m-am gândit în dimineața asta la cât de recunoscător sunt pentru tot ce am. De la familie până la prieteni, însă vreau să mă rezum strict la ultimele luni din viața mea, cam de când mi-am început mandatul de lider în asociația din care fac parte. Băi, deci simt că am învățat atât de multe lucruri până acum și că m-am lovit și încă o voi face de atâtea lucruri care vor părea la prima impresie ceva fără de rezolvare.

Spuneam că la ora asta oamenii sunt mai vulnerabili. Așa că, voi fi și eu. Am atins în lunile astea niște puncte în care am plâns de fericire că văd cât de bine merg lucrurile. Eram acum câteva săptămâni la Noaptea ONG-urilor (un eveniment în care se strâng ONG-urile studențești din ASE și se prezintă noilor studenți) a fost un moment în care vedeam oamenii cu care am petrecut aproape un an împreună, dar și dintre cei mai vechi ASERiști care vorbeau despre pasiunile lor și cum ASER (Asociația Studenților Economiști din România) a reușit să-i facă să și-o găsească. SPOILER ALERT: mi s-a părut unul dintre cele mai emoționante momente pe care le-am trăit în asociație (…și mi-au dat lacrimile…știți ce înseamnă ca o persoană atât de rațională să se emoționeze dintr-o chestie de genul ăsta? e minunat). Stăteam și mă uitam la ei cum spuneau că ASER e o comunitate de oameni care își doresc mai mult de la ei și nu doar o organizație de studenți.

Trecând la ceva mai recent, când am avut Deschiderea Perioadei de Probă pentru asociație, Victor Țăpeanu a fost omul care ne-a vorbit despre voluntariat și cred că a punctat întocmai lucrurile care contează. Doar că nu vreau să intru în acele lucruri, aș vrea să punctez un alt moment în care am simțit o emoție atât de puternică și cred că era mandrie că fac parte din ceva atât de mare încât… Guess what? Am lăcrimat… (nici colegii din echipă nu mă credeau). Victor vorbea minunat despre greutățile prin care a trecut și mai ales momentul în care m-am emoționat a fost atunci când vorbea de recunoștința pe care noi i-am aratat-o invitându-l la noi. Atunci am simțit că această comunitate de oameni minunați mi-au arătat cumva o recunoștință pentru meritele mele dacă pot spune așa, nu mă refer premii sau ceva…:)) Nu. Mă refer la lucrurile pe care le-am făcut pentru ei, la toate acele prietenii pe care le-am dezvoltat. Pentru asta sunt eu recunoscător.

Victor a mai spus o chestie foarte interesantă care mi-a rămas în minte:

,,Arta e ceea ce îți completează sufletul și e ceea ce îți lipsește în momentul acela din suflet.”

Ei bine, pentru mine arta a fost subiectul pe care l-am abordat de cele mai multe ori la orele astea. Poate și pentru că sunt un overthinker și îmi place să mă afund în gânduri și dacă mai am și cu cine să vorbesc despre suprarealismul lui Dali, cubismul lui Picasso, stăm până a doua zi. În artă și concepte filosofice îmi place să cred că reușesc să scap de realitate, cumva așa mă detașez eu de toate lucrurile care se întâmplă în societate și mă axez pe lucrurile care sunt importante pentru mine. E momentul în care devin egoist și mă gândesc mai mult la mine.

Acum, sunt curios. Care sunt lucrurile care te fac să fii tu cel adevărat, așa cum ceilalți nu te cunosc?

C.P.🧐